Mihai Eminescu, în povești mai puțin știute

În fiecare an, pe 15 ianuarie, toată suflarea românească parcă nu mai știe altceva decât Eminescu. Articole omagiale, emisiuni dedicate poetului, critici mai mult sau mai puțin avizați îl evocă pe „poetul nepereche” într-o veritabilă întrecere de laude. Dacă poetul ar mai trăi, probabil și-ar pune mâinile în cap. De nenumărate ori, în poeziile sale, Eminescu și-a manifestat disprețul față de generația din care făcea parte și față de el însuși. Nu era o fire prea veselă, dar probabil că s-ar amuza copios văzând că data sa de naștere a fost aleasă ca Zi a Culturii Naționale, iar numele său a fost dat unei științe care există doar la noi: eminescologia. De-a lungul scurtei sale vieți și mai ales, după aceasta, Eminescu a fost adulat, hulit, publicat în tiraje gigantice, exclus din manualele școlare, reintrodus în ele, ridicat pe soclul celui mai mare poet național sau demitizat ca lipsit de talent. Din 2010 încoace, Eminescu este sărbătorit în mod special, existând și o lege dedicată. Cine a fost, la urma urmei, acest Eminescu?

Un singur volum
La această întrebare se răspunde de obicei standard: „poetul național”, „cel mai mare poet român”, „poetul nepereche” sau altă variantă din aceeași gamă. Dacă l-am fi întrebat pe el, ar fi spus că e ziarist. În fond, în timpul vieții lui Eminescu a apărut un singur volum cu poeziile sale. Nu la inițiativa lui, ci a criticului Titu Maiorescu, care a insistat pe lângă Ioan Socec să publice o selecție din poeziile lui Eminescu. Prin acest volum, Maiorescu voia să adune niște bani destinați susținerii financiare a poetului, deja bolnav la acea dată.

Ziarist, nu poet
E poate ironic faptul că primul volum al poetului național a apărut la editura unui ceh imigrat la noi. Volumul a fost scos în doar 1.000 de exemplare, ceea ce însă pentru 1883-1884 era mult. În 7 săptămâni se vânduseră deja 700 de exemplare și se vorbea de o a doua ediție. Recent, un exemplar rarisim din ediția princeps a Poesiilor lui Eminescu a fost vândut la o licitație contra sumei de 15.000 de euro. Cele 307 pagini format de buzunar, 7,5 x 13 cm, le citești într-o zi. Iar dacă strângi toate articolele politice scrise de Eminescu, articolele critice, încercările de romane și piese de teatru, umpli zeci de volume. Dacă e după cantitate, Eminescu a fost ziarist, nu poet.

Omul Eminescu
Nu vom vorbi însă despre această dilemă azi și nici despre valoarea operei lui Eminescu. Asupra acesteia s-au pronunțat demult criticii literari și nu am avea ce să aducem nou. Vom vorbi așadar despre latura mai puțin cunoscută a poetului, cea umană. Se vorbește mult despre valoarea sa ca poet, mult mai puțin însă despre cine a fost el, de fapt.

De fapt, Eminovici
Pe Eminescu îl chema de fapt Eminovici. Terminația numelui său a fost „românizată” în „-escu” din motive, le-am spune noi astăzi, de marketing. Într-un secol antisemit, terminația „ovici” putea fi interpretată ca fiind de origine evreiască, ceea ce nu „dădea bine”. Dacă ne gândim la cât de antisemit a fost el însuși, probabilitatea ca Eminescu să fi fost de origine evreiască o putem considera egală cu zero. Fie și pentru simplul motiv că părinții săi munceau pământul, iar evreii se ocupau exclusiv de comerț sau meșteșuguri.

Ipotezele originii
Bun, dar ce era, totuși, Eminescu? De-a lungul timpului s-au avansat tot felul de ipoteze: rus, ucrainean, rutean, suedez, turc, sârb, bulgar, neamț, albanez, armean, polonez, persan. Polonez, de la numele unei familii poloneze din Lvov, Eminowicz, în care s-au și născut doi poeți. Tot în Lvov trăia și un negustor armean, Murad Eminowicz. Suedez, de la un ofițer de cavalerie stabilit după bătălia de la Poltava la Suceava. Rus, de la un cazac, Alexa Potlov, stabilit pe malul Siretului. Mama lui Eminescu spunea despre soțul ei că-l bănuiește a fi rutean, pentru că vorbea fluent ruteana, rusa și poloneza. Turc, de la radicalul „Emin” din nume, părul negru ca tăciunele, aerul oriental din tinerețe, porecla „turcul” pe care i-o dăduse prietenul său Ioan Slavici sau de la un anume Emin Efendi, stabilit în Bucovina și care ar fi fost bunicul poetului. A fost una din cele mai vehiculate ipoteze, încă din timpul vieții lui Eminescu. Chiar el, în „perioada rătăcirii”, cum o numește Călinescu, se numea urmaș al unui Utungi Emin Aga. Numai cecen sau abhaz nu s-a spus că ar fi fost.

Totuși român
Bietul Eminescu a spus tot timpul că e român. De altfel, bunicul său, Vasile, s-a născut la Blaj, în Transilvania. Era dascăl și știa carte, învățată la școala normală, unde se învăța românește. Dacă n-ar fi fost român, ar fi mers la o școală ungurească sau nemțească. Mama lui Eminescu se trăgea din vornicul Dumitru Ștefan, care a trăit pe la 1620. Până la proba contrarie, Eminescu rămâne român, iar terminația slavă a numelui său de familie provine cel mai probabil de la vreun notar care nu era obișnuit cu terminațiile românești. Să nu uităm că Bucovina în care s-a născut Eminescu era pământ austriac, cu o populație cosmopolită, în care oficialii erau nemți. N-ar fi fost nici primul, nici ultimul „escu” transformat în „ovici”.

Cu 10 frați
Eminescu s-a născut într-o familie tipic țărănească, cu 11 copii. Tatăl, dascăl ca și taică-său, își cumpărase un titlu boieresc, dar tot răzeș era la urma urmei. A încercat să-și trimită copiii la școli, dar nu a prea avut parte de ei. Șerban a studiat medicina și a murit la 23 de ani de TBC. Nicolae, avocat, s-a sinucis în 1886, la doi ani după moartea tatălui. Iorgu, ofițer, a murit la 29 de ani, după un accident de călărie. Ruzandra a murit de mică. Ilie a studiat și el medicina și a murit de tifos, luat de la bolnavii pe care îi trata. Marghioala a decedat la 7 ani. Al șaptelea copil a fost viitorul poet. Aglaia s-a căsătorit cu un profesor și a murit la 48 de ani. Harieta s-a născut oloagă, a avut grijă de poet când acesta, bolnav fiind, s-a retras o vreme la Botoșani. Harieta a murit de pneumonie, la 46 de ani. Matei, ofițer, a murit la 73 de ani, în Caraș-Severin. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate.

A abandonat școala
De Eminescu nici nu se știe exact când s-a născut. Data de 15 ianuarie 1850, cea sărbătorită azi, este trecută în documentele bisericii Uspenia din Botoșani. Când a intrat în cenaclul Junimii, Eminescu a scris că s-a născut la 20 decembrie 1849, dată pe care o menționează și sora poetului, Aglaia, într-o scrisoare către Titu Maiorescu. În registrul școlii primare, scrie 6 decembrie 1850. În cel al gimnaziului din Cernăuți, data nașterii este 14 decembrie 1849. Eminescu a terminat ciclul primar fiind clasat al cincilea din 82 de elevi. În schimb, a repetat a doua clasă de gimnaziu, latina și matematica dându-i de furcă. S-a lăsat de școală în 1863, după care a început să-și caute de muncă. Culmea, când a plecat din școală era considerat un elev eminent. Avea să încerce ulterior să-și reia studiile, fără a reuși. Mai târziu, la Viena, a audiat cursuri ale mai multor facultăți, fără a fi însă absolventul vreuneia.

Interpelare în Parlament
La 14 ani a început să-și caute de lucru și a schimbat mai multe joburi decât un corporatist din ziua de azi. Practicant la Tribunalul Botoșani, copist la comitetul permanent județean, îngrijitor al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul, sufleor, copist și secretar al unor trupe de teatru, ziarist, director al Bibliotecii Centrale din Iași, profesor suplinitor, revizor școlar și câte altele. Numai sculer-matrițer n-a fost, pentru a-și câștiga traiul. Încă nu apăruse meseria asta. La un moment dat, la doar 24 de ani, i s-a propus să fie numit profesor de filosofie la Universitatea din Iași. Nu avea însă doctoratul luat. De fapt, s-a zbătut în mizerie toată viața. Cel mai mare poet român a murit într-un sanatoriu unde era cazat pe banii prietenilor. În 1889, Titu Maiorescu a făcut o interpelare în Parlament, cerând să i se acorde poetului o pensie specială. Și atunci, ca și acum, dezbaterile au fost nesfârșite, fiind întrerupte doar de moartea lui Eminescu.

Om de viață
Viața lui Eminescu s-a învârtit în jurul câtorva prietenii de durată. Contrar a ce se vede în poeziile lui, Eminescu era un om de viață. Îi plăcea vinul, îi plăcea să-și petreacă serile cu prietenii și nopțile cu câte o femeie. Scriitoarea Mite Kremnitz și Cleopatra Lecca, fiica pictorului Constantin Lecca, sunt cele mai cunoscute nume de cuceriri ale poetului, în afara Veronicăi Micle. Cu aceasta, Eminescu a avut o relație mai mult decât tumultuoasă, cu scene reciproce de gelozie, cu despărțiri și împăcări. O relație „deschisă”, am spune noi acum. Au avut împreună un copil, născut însă mort. Și-au reproșat reciproc infidelitatea, dar s-au iubit mai mult decât orice pe lume. Precum Victor Hugo și Adèle Foucher, în altă iubire celebră.

S-a sinucis
Oricât de agitată a fost însă relația dintre „dulcea doamnă” și „Eminul iubit”, ea a durat până la moarte și chiar dincolo de ea. Despre Veronica s-a spus că umbla ba cu unul, ba cu altul. Unele mărturii sunt probabil reale. Altele sunt evident exagerate. Dincolo de păcatele ei, reale sau imaginare, în relația cu Eminescu, se știe că Veronica Micle s-a sinucis, la șase săptămâni după moartea poetului, la mănăstirea Văratec. A luat arsenic, otravă care ucide greu și dureros. Numele lui Eminescu a fost ultimul pe care l-a rostit în timpul agoniei. Relația lor durase, cu multe întreruperi, timp de 17 ani, de când Eminescu studia la Viena.

Scandal cu Caragiale
Veronica a fost doar una dintre legăturile de suflet a lui Eminescu, cea feminină. Poetul a legat prietenii în care a dăruit totul cu Ion Creangă, pe care l-a și introdus în cercul Junimii, cu Ion Luca Caragiale și cu Ioan Slavici. Pe Caragiale l-a cunoscut la 18 ani, pe când viitorul dramaturg era elev la cursul de declamațiune al unchiului său, profesor la Conservator, iar Eminescu sufleur și copist la trupa de teatru a unui alt unchi al lui Caragiale. Prietenia cu viitorul dramaturg a ținut până în 1881, când Caragiale își găsește loc în inima și patul Veronicăi Micle. Situația a generat un scandal monstru între cei doi bărbați, în chiar casa Veronicăi. Se spune că Eminescu s-ar fi abținut cu greu să nu-l împuște pe craidonul Caragiale. Culmea, Caragiale avea să scrie cele mai elogioase necrologuri la moartea poetului.

Prietenia cu Slavici
Ruperea legăturilor dintre cei doi a dus de altfel și la risipirea unui proiect interesant din literatura noastră. Eminescu, Caragiale și Slavici plănuiseră să scrie o Gramatică a limbii române. Eminescu urma să se ocupe de etimologie, Caragiale de sintaxă, iar Slavici de topică. Proiectul nu a mai fost realizat, deși Slavici vorbește în mai multe rânduri că Eminescu ar fi vrut să-l reia. De altfel, Slavici avea să fie al doilea partener al poetului pentru discuții în fața unui pahar de vin. Se știe de cuplul Eminescu- Creangă. Puțin s-a vorbit în timp de cuplul Eminescu-Slavici, deși cei doi au fost colegi de redacție la Timpul, iar după serviciu petreceau ore îndelungate în discuții despre filosofie.

Teorii ale morții
Nu putem încheia fără a vorbi despre moartea poetului. Mai ales că ea a fost și este înconjurată de tot felul de ipoteze și teorii ale conspirației, mergându-se până la a se spune că Eminescu a fost asasinat. Din 1883, Eminescu a fost diagnosticat cu alienare mintală. Ulterior, s-au adăugat pe lista diagnosticelor alcoolismul și sifilisul. Pentru această boală a și fost tratat de altfel cu preparate pe bază de mercur. Metalul, extrem de toxic și de coroziv, era pe atunci tratamentul standard pentru sifilis, făcându-se frecții sau chiar injecții cu mercur. Acum trei ani, Fundația Națională pentru Știință și Artă a organizat o dezbatere amplă tocmai pe subiectul bolilor lui Eminescu. Concluzia a fost simplă. Eminescu suferea de sindrom bipolar, explicabil, având în vedere antecedentele familiale. Nu avea însă sifilis și nici nu era alcoolic. Cu sindromul maniaco-depresiv, Eminescu putea trăi o sută de ani. De fapt, opera sa poetică se datorează episoadelor depresive. Atunci a scris poeziile care l-au inclus în fruntea literaturii române. În perioadele exuberante, ieșea la băut cu prietenii, nu scria. Pe Eminescu l-a ucis mercurul administrat pentru o boală de care nu suferea, diagnosticul fiind pus de un medic șarlatan. Din păcate pentru noi, era chiar ieșean. Nu-i mai dăm numele. Mai bine să fie uitat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *