Poliţist de judeţ, jurnal pe propria răspundere (III)

Un poliţist ieşean şi-a pierdut agenda – jurnal. Reporterii „Bârfa de Iaşi” au găsit-o şi vă prezintă câteva fragmente:

– Pentru că luni, 19 ianuarie, a fost cea mai deprimantă zi a anului, mi-am contramandat toate anchetele şi raziile pe care le aveam în agendă. Practic, pentru toţi infractorii pe care îi aveam în vizor, cea mai naşpa zi a anului a fost cea mai mişto zi, cea în care au scăpat de necruţătoarea lovitură a legii. Eh, măcar o zi pe an îmi permit şi eu să-mi demonstrez mărinimia de miliţian convertit în poliţist.

– Şi pentru că tot am frecat menta luni, m-am relaxat amintindu-mi diverse chestii de pe vremea când eram tânăr organ al legii. Erau timpurile în care partidul dădea tot felul de decoraţii, multe dintre ele având ca denumire Ordinul „cutare”. Cum tare mi-aş fi dorit să prind şi eu o tinichea din aia, am cerut să fiu repartizat la serviciul de pază şi ordine publică, gândindu-mă că acolo voi avea şanse mai mari să primesc şi eu vreun Ordin al Muncii, măcar clasa a treia. Adevărul e că am primit ordine de m-am cocoşat, dar toate veneau de la caporalul Bejan care mă trimitea zilnic să snopesc în bătaie câţiva beţivani scandalagii sau şuţi de buzunare prinşi pe linia tramvaiului 3.

– După atâţia ani de muncă în sediul poliţiei judeţene din Copou, îmi dau seama că nu mă simt prea bine în zona aia. E prea aristocratică pentru gustul meu. Mi-e dor de punctul de poliţie din Belceşti, unde călcai prin găinaţ de dimineaţă până seara. Chiar şi o secţie de cartier mi-ar plăcea, într-o zonă muncitorească. Într-un fel te respectă oamenii în mahalale, şi altfel te priveşte proful universitar din Copou. Când trec pe lângă Universitate, parcă mă aştept să mă salte în orice moment, să mă lege de-o bancă în amfiteatru şi să mă tortureze cu matrice şi sisteme diferenţiale.

– Inevitabilul s-a produs: nevastă-mea m-a prins în pivniţă în timp ce savuram un număr din „Pentru Patrie”. Degeaba i-am explicat că voiam doar să duc teancul de reviste la anticariat, a început să bocească şi să mă acuze că întotdeauna am pus cariera pe primul plan. Hm, a uitat ce vremuri bune trăiam pe vremea miliţiei, când intram în orice restaurant şi roiau chelnerii ca muştele pe lângă noi, doar ca să nu le fac sesizare la economic. Ehei, iar intru în depresie. Dar bine măcar că a trecut ziua de luni!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *