Subiectul ultimelor două săptămâni a fost, fără doar și poate, șpaga medicilor versus leafa acestora. Șpaga, sau plățile informale, sau recunoștința, sau atenția, sau oricum vi s-a mai întâmplat să-i spuneți. Ce facem cu ea? Băgăm doctorul la pușcărie? Îi mărim leafa, ca să nu fie tentat? Bun, dar dacă îi mărim leafa, vor vrea și alții, după cum s-a și văzut în ce-i privește pe profesori și funcționari publici. Unii i-au demonizat pe medici, că iau și de pe viu și de pe mort, în condițiile în care lumea este săracă și oricum plătește asigurări de sănătate. Alții le-au luat apărarea, spunând că toți românii sunt săraci și iau, dacă au ocazia, iar medicii au lefuri mult mai mici decât sistemul judiciar sau serviciile secrete. Să nu mai spunem că de multe ori condițiile din spitale sunt sinistre, iar cazurile de malpraxis pot fi justificate de multe ori prin epuizarea nervoasă a medicilor sau prin infecțiile intraspitalicești sau erorile date de faptul că i se dau atribuții prea multe unui om care nu și-a finalizat pregătirea. Ca mai totdeauna, adevărul trebuie să fie undeva la mijloc.

Bani şi cadouri
O certitudine este că pacienții dau șpagă, iar medicii o iau. Unii chiar o și pretind, condiționând actul medical. Să ameninți un om că nu-l operezi dacă nu împinge ceva ni se pare o adevărată crimă, dar nu discutăm acum despre asta. Câți iau șpagă? Câtă șpagă iau aceștia? Ei, aici intrăm într-o ceață densă. Nu că ar lipsi cifrele. Doar că sunt prea multe. An de an se fac studii și sondaje de opinie. Fiecare indică altceva. Aceasta, și pentru că mulți nu mărturisesc că dau sau iau. Mulți pacienți consideră șpagă doar banii care le sunt pretinși, nu și cei pe care îi dau benevol, conform „obiceiului pământului”. Cifrele cele mai credibile pleacă de la 25% dintre pacienți care dau șpagă, ajungând până la 40%. Un studiu de anul trecut spunea că 38% dintre românii care au ajuns prin spitale au dat șpagă medicilor, dar 70% mărturiseau că au făcut cadouri. Adică 32% dau, fără să aibă impresia că e șpagă, dar tot dau. În general, în jur de 35% dintre beneficiarii șpăgii sunt medicii. Cam tot același număr de beneficiari este în rândul asistentelor. Cam 25%, infirmiere, iar restul, adică doar puțin, brancardieri și agenți de pază.

Media şpăgii
După românul mediu, între șpagă și atenție există două diferențe: prima este cerută sau sugerată de medic, a doua este oferită. Apoi, prima are o valoare medie dublă față de a doua. În 2013, media șpăgii, într-un sondaj făcut printre membrii corpului medical era de 424 lei. Pacienții dădeau o medie de doar 166 de lei la sumele oferite benevol, ca atenție. Un an mai târziu, medicii spuneau că primesc doar 337 de lei, în medie. Să zicem că un pacient dă o șpagă de 400 de lei, în medie. Nici 337, nici 424 lei. Între 25 și 40% dintre pacienți au mărturisit că au dat șpagă. Să zicem că sunt 30%, fiecare cu 400 de lei. Pentru un by-pass, dai și 5.000 de lei, în total. Pentru o apendicită, probabil doar o ciocolată. În 2013, statistica spune că au existat în spitalele românești 4,3 milioane de pacienți. Să spunem 4 milioane, din care 30% au dat șpagă, în medie câte 400 de lei. Asta ar însemna, pe total, o sumă de 480 milioane lei. Hai, jumătate de miliard, la rotund. Bani neimpozitați.

Impozitarea, imposibilă
De la astfel de calcule a venit și ideea impozitării. A legalizării șpăgii, cum s-ar zice. 16% impozit pe venit, 5,5% contribuții la sănătate, ca la orice profesie liberală. Pentru stat, ar însemna venituri suplimentare de vreo 100 de milioane lei, dacă s-ar strânge toți banii. Ceea ce nu se întâmplă însă cu niciun impozit. Și chiar dacă s-ar strânge toți, pentru 25 de milioane de euro, parcă nu merită efortul. Ca să nu mai spunem care ar fi complicațiile, pe teren. Eu, bolnav, mă duc la medic, dau banul și cer chitanță. Medicul mă trimite imediat la plimbare: „eu nu tai chitanță, caută pe altul”. Și la popă e cam la fel, nu? Ideea asta cu impozitarea șpăgii e scoasă mai mult ca să se afle lumea în treabă.

Sistem putred
Cert e că, atunci când vine vorba de șpaga medicilor, atitudinea statului este în general de a închide ochii. Firește, dacă omul se plânge, procurorii își fac treaba. Dar statul în sine nu caută soluții pentru a combate fenomenul, chiar dacă afectează o treime din pacienți. E un fel de a recunoaște că nu are ce face. Că deși sumele investite în sănătate au crescut de la an la an, lucrurile nu s-au schimbat radical în sistem. Creșterea cu 25% a salariilor în sistemul sanitar, de la 1 octombrie, e și ea o frecție. Lefurile sunt oricum mici. Cu 25% în plus, nici pe departe nu se apropie de veniturile unui judecător sau ale unui colonel SRI. Apoi, 16.500 de medici români nu au plecat în străinătate doar pentru bani, deși este și ăsta un motiv serios. Pur și simplu, în străinătate, medicul poate aplica ce a învățat în facultate, nu este nevoit să apeleze la carnețelul cu sfaturi de la bunica, din lipsă de materiale, medicamente, instrumentar și aparatură. În Anglia sau Franța, șpaga aproape nu există. Dar nici nu este nevoie de ea. Lefurile sunt lefuri, dotările sunt dotări. Iar drepturile pacientului sunt sfinte, încât medicii nu-și permit să-și riște meseria pentru 100 de lire.