Una din micile neplăceri ale democrației este că trebuie să-l asculți și pe celălalt, chiar dacă nu ești de acord cu el. Înainte de 1989, era mai simplu: toți aveau aceeași părere, iar unele subiecte erau tabu. Recent am avut o lungă discuție pe tema zilelor naționale, iar un amic aprecia că 1 decembrie e o zi nasoală pentru sărbătorit. Întâi, pentru că e frig. Apoi, pentru că n-ar putea fi numită „zi națională a României”, ci cel mult „zi națională a românilor”. Îi vedeți pe ungurii noștri sărbătorind din inimă unirea Transilvaniei cu România? Sărbătorim doar noi între noi, nefiind o zi care să-i strângă în jurul steagului pe toți cetățenii. Mă rog, unii n-ar sărbători ziua națională indiferent care ar fi aia. Așa că ne-am apucat să ne gândim ce alte zile naționale am mai avut de-a lungul istoriei și cum erau ele serbate. Cu accent, evident, pe celebrul 23 august.

Ziua de naştere a şefului
Până în secolul XIX nu s-ar putea spune că aveam o zi națională. Unii domnitori mai cu dare de mână ofereau o masă populară în capitală și cam atât, de ziua lor sau de ziua sfântului patron. Dacă era Constantin Mavrocordat, dădea de băut în mai. Dacă era Ștefan Cantacuzino, dădea un vin fiert și o ţuică clocotindă după Crăciun. Făceam și noi cam la fel ca monarhiile de azi, care au de regulă, ca zi națională, ziua de naștere a suveranului.

Două zile
Pe vremea lui Cuza, a fost mai complicat. Aveam două zile naționale: 30 august, când e sf. Alexandru și 24 ianuarie, când Cuza fusese ales ca domn și la București. Strâmbau din nas turcii, dar aveam avantajul că și austriecii, și rușii abia așteptau un motiv să intre peste ei, așa că stăteau cuminți. Serbările însemnau iluminarea „a giorno” a Podului Mogoșoaiei, Palatului Mitropoliei, Cazărmii, Școlii Militare și altor instituții, angajarea câtorva tarafuri de lăutari și mini-orchestre simfonice care să cânte seara târziu, între ora 22.00 și miezul nopții, străbătând Capitala, la pas sau în trăsuri și întinderea de mese cu mititei, friptură, vin și altele. Parte din cheltuieli erau acoperite de municipalitate, parte de negustori și alți particulari.

Triplă semnificație
Din 1866 și până în 1947, ziua națională a fost stabilită pe 10 mai, cu triplă semnificație: venirea principelui Carol în țară, proclamarea oficială a independenței României și avansarea principelui la titlul de rege, în 1881. Programul era asemănător celui din timpul lui Cuza, doar că extins pe durata unei zile întregi. Se începea cu o paradă militară, se continua cu o bătaie cu flori între doamnele și domnișoarele cocoțate în trăsuri și care alegorice și cavalerii de pe margine. „Bătălia” avea loc pe Podul Mogoșoaiei, la București, actuala Cale a Victoriei, respectiv în Copou, la Iași. Bătaia cu flori era urmată de clasicul picnic, iar seara era rezervată meselor populare, iluminațiilor, muzicii și balurilor de caritate.

După război
Schimbarea de regim de la sfârșitul lui 1947 a însemnat și schimbarea zilei naționale, care a fost mutată pe 23 august, aniversarea zilei în care am întors armele împotriva nemților, în 1944. Întâi s-a numit simplu „ziua insurecției antifasciste”. Pe măsură ce timpul trecea, se complica și simbolistica, astfel încât numai un politruc mai putea să-ți explice ce se sărbătorea. Ce vă spune expresia „marea revoluție națională și socială, antifascistă și antiimperialistă”? Așa-i că vă umple sufletele de mândrie și patriotism? Probabil singura dată când românii au sărbătorit din inimă ziua de 23 august a fost în 1968, după invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia și discursul lui Ceaușescu în care condamna invazia. Pe 21-23 august, Ceaușescu a fost în culmea popularității sale și mulți l-au iubit sincer. Pe urmă, le-a trecut. Iar în ultimii ani ai regimului, oamenii ajunseseră să fie fericiți dacă lucrau într-o întreprindere cu flux continuu, în tura a II-a, pentru a scăpa de calvarul acelei zile de 23 august.

Evoluţie
Firesc, ziua națională era zi liberă, lucru cu atât mai important pentru oameni, cu cât la acea vreme se lucra și sâmbăta. O zi liberă în plus conta, chiar dacă era pe jumătate ocupată de aspectele oficiale. Cu săptămâni înainte de 23 august, începeau pregătirile, care cuprindeau toată suflarea românească, nu doar oficialitățile și armata, ca acum. În fabrici, școli și instituții publice se confecționau pancarte, cu inscripții de genul „Trăiască marea revoluție…”, deși ea se terminase de mult, „Ceaușescu – Pace”, deși nu ne amenința niciun război, „Ceaușescu și poporul, patria și tricolorul” și altele de aceeași natură. Nelipsite erau pancartele care prezentau realizările „Epocii de Aur”, sub formă de grafice care arătau de câte ori crescuse producția de țeavă sau tablă față de 1965, când „tovarășul” fusese ales secretar general al Partidului Comunist Român. Omniprezente erau portretele celor doi soți Ceaușescu. La început, se pregăteau și portretele părinților comunismului, Marx, Engels și Lenin. La sfârșitul anilor ’80, ele au dispărut, fiind înlocuite cu aceleași două figuri cunoscute. Se spălau frumos steagurile tricolore și cele roșii, ale partidului, și se pregăteau eșarfele tricolore ce urmau să fie fluturate în mulțime.

Pregătirile
Cu o zi înainte, toți aflau la serviciu sau la școală unde are loc manifestația populară spontan organizată: pe stadion sau în vreo piață încăpătoare, și unde e locul fiecărui participant. Nu însemna că dacă tovarășul alegea stadionul, doar câteva zeci de mii de oameni erau obligați să participe, iar restul scăpau. Aiurea! Fiecare grup de manifestanți primea propriul consemn: unii pe stadion, alții în formațiunile artistice, alții lângă stadion, să-l întâmpine pe tovarăș, restul de-a lungul străzilor pe unde venea tovarășul la stadion. Nu ne întrebați la ce folosea acest circ și cu ce-l încălzea pe tovarăș o iubire falsă. N-am înțeles niciodată.

Program încărcat
În principiu, pensionarii erau scutiți de prezența la mitingurile populare care aveau loc în toată țara și la care participau „oamenii muncii de la orașe și sate”, pionierii și șoimii patriei. Un șef de scară mai energic îi scotea și pe ei din bloc, la o adică. Pentru ca nimeni să nu rateze sărbătoarea obligatorie, programul TV era extins: nu mai era de doar două ore, între 20.00 și 22.00, ca într-o zi normală. Transmisiunea începea la 8 dimineața, cu ce altceva decât cu transmisia în direct a manifestărilor. Nu știm dacă o urmărea cineva. Cine nu era la manifestație, era la vreo coadă, pentru că 23 august era una din zilele în care „se băga ceva”. Nu știai ce și nici unde, dar aveai șansa să găsești carne, ouă, lapte și chiar, culmea răsfățului, Pepsi. Până și tutungeriile erau mai bine aprovizionate și puteai prinde până și Botoșani bulgăresc. Se deschidea robinetul, iar participanții la manifestație așteptau cu înfrigurare sfârșitul pentru a afla dacă cei rămași acasă au „prins” ceva. 23 august era și ziua surprizelor. Atunci aflai, de regulă, dacă ai fost avansat. Atunci se anunțau toate realizările științei românești, de parcă toți inginerii țării atunci se apucau de treabă. Pe 23 august a avut loc prima transmisie color a TVR, în 1983. Până atunci, românii putuseră vedea emisiuni color doar la bulgari sau la ruși.

Desene din trupuri
Pentru românul obișnuit, programul zilei era clar. Dimineața, paradă militară. Apoi, mitingul, presărat cu momente coregrafice, în care mii de copii și tineri dansau, făceau gimnastică sincron, ca să se vadă cât de sănătos crește poporul român în Epoca de Aur și desenau din trupuri sau plăci de carton divers colorate, lozinci sau imagini gen un tractor arând sau o hidrocentrală. Urma un discurs de două ore al tovarășului, întrerupt de aplauze și urale entuziaste, dirijate de zeci de organizatori presărați strategic prin public. Nimeni nu urmăreau discursul, dar nu era nicio pagubă: ți-l mai dădea o dată seara, la televizor.

La grătare
După prânz, mitingul se spărgea, iar lumea fugea acasă. De unde încărcau rapid sacoșele cu pungi de carne de mici, bere și suc, înșfăcau radioul pe baterii și fugeau la grătare. Cei mai bine organizați aveau deja nevestele trimise pe tăpșan, să ocupe un loc bun. Dacă vreunul avea un casetofon portabil Grundig, făcut în Polonia, și casete cu formația Azur, era regele petrecerii de la iarbă verde.

„Cei 7 magnifici”
Petrecerea se spărgea în jurul orei 9 seara sau chiar mai devreme. Autobuzele și tramvaiele se retrăgeau devreme, mai ales în anii ’80, când se făcea economie la energie prin orice mijloace, pentru a fi alimentată industria. Taxiurile erau aproape un vis. Iașul avea doar 40 de taximetre, căci și aici se făcea economie. Comparați cu cele peste 1.300 de acum. Cei ajunși acasă la ora 9 aveau șansa de a prinde un film mai bun la TV, după Telejurnal. Film „mai bun” însemna altceva decât eternele filme românești, sovietice sau nord-coreene. Cu un „Cei 7 magnifici” sau „Salariul groazei” erai fericit, chiar dacă erau vechi de 30 de ani și mai bine. Până la film, n-aveai la ce te uita. Vedeai doar documentare dedicate sărbătoririi zilei de 23 august și emisiuni despre tovarăș. Puțin lipsea să se spună că el s-a aflat în spatele evenimentelor din 1944, chit că la data respectivă se afla în lagăr, la Târgu Jiu. După film, dacă nu se tăia curentul electric înainte, urma somnul. Pe 24 august se lucra, dacă nu era duminică.

Ce înseamnă 23 august
Pentru regimul comunist din România, stabilirea datei de 23 august ca zi națională a fost făcută probabil din rațiuni practice. Mai logice ar fi fost, credem noi, ziua de 30 decembrie, când monarhia a fost înlocuită cu republica „populară” sau 6 martie, când a fost instalat primul guvern majoritar comunist. Prima zi era însă fix înaintea Revelionului, ceea ce punea probleme de suprapunere, și în plină iarnă, ceea ce ridica probleme logistice. Cum să sărbătorești pe viscol? A doua variantă pica în plină campanie agricolă de primăvară și ar fi fost nerentabilă economic. Ca să nu mai spunem că, la ieșirea din iarnă, nu prea aveai cu ce umple magazinele, ca lumea să simtă aerul sărbătoresc. Nu exista nici Kaufland, nici Carrefour, să aducă marfă din Peru, ci doar Alimentara și Aprozarul.

Manipulări
Ziua de 23 august este cea în care, în 1944, mareșalul Antonescu a fost arestat la București, pe când rușii spărgeau frontul lângă Iași, iar România întorcea armele împotriva Germaniei până atunci aliate. A fost o încercare a regelui și a politicienilor partidelor istorice de a mai salva ce se putea într-o țară bătută măr pe front. Rolul comuniștilor, care nu erau decât vreo 8-900 în toată țara, a fost absolut marginal. De fapt, au fost cooptați în lovitura de stat doar pentru că erau oamenii Moscovei și puteau juca rolul de intermediari între noua putere de la București și Stalin. Abia în martie 1945, la presiunea URSS, comuniștii au preluat efectiv puterea. Dar cum istoria este scrisă de cei care au frâiele în mână, treptat rolul comuniștilor a fost revizuit, fiind pictat în tușe tot mai groase. Până la urmă, cei care au acum 40-50 de ani au ajuns să învețe la școală că regele, armata și partidele istorice au făcut act de prezentă, iar comuniștii au făcut toată treaba. Unii încă o cred.

Modelul asiatic
Mult timp, adică vreo 20 și ceva de ani, celebrarea zilei naționale a fost oarecum decentă. Portrete, lozinci, defilări, parade, în stilul comunist, dar fără circ pe stadioane. Nu s-a scris niciodată din trupuri de copii și eșarfe tricolore „Gheorghe Gheorghiu-Dej, Pace!”. S-ar fi scris, probabil, dacă lui Dej i-ar fi trecut asta prin cap, dar n-a fost cazul. Nici lui Ceaușescu nu i-a trecut prin cap până în 1971, când a făcut o vizită în Asia comunistă. Cam atunci a luat-o razna. Din China a preluat ideea construcțiilor gigantice. Din Coreea de Nord a lui Kim Ir Sen, Ceaușescu a preluat ideea spectacolului cu mii și zeci de mii de participanți. Vizita în Asia a fost urmată de celebrele „teze din iulie”. A fost o revenire la cel mai dur stalinism, fără lagăre, dar altoit cu un cult deșănțat al personalității. Cultura a revenit, după câțiva ani de liberalizare, la un „realism socialist” în care nu mai putea fi vorba decât de proletari și „oameni ai muncii de la sate”. Iar ziua națională s-a transformat treptat într-un spectacol grotesc. Văzut de afară, poate e frumos. Search pe youtube după „north corea”. Noi am fost în spatele cartoanelor și panglicilor colorate și ne-a ajuns.