Mai zilele trecute, regizorul filmului “Aferim!”, Radu Jude, se plângea că a avut nevoie de un actor liceean, iar o treime dintre cei veniți la casting erau analfabeți. E drept că statisticile spun că peste 40% dintre liceeni sunt analfabeți funcțional, adică nu reușesc să înțeleagă ce citesc, dar tot șocant sună. S-ar părea că limbajul de messenger, cele de SMS și Facebook nu reprezintă o prescurtare intenționată, determinată de viteza necesară pentru transmiterea mesajului, ci doar vârful aisbergului reprezentat de o problemă mult mai gravă. În viața de zi cu zi, într-un magazin sau la TV auzi atâtea greșeli, de ajungi să te întrebi dacă mai există careva care să vorbească românește corect sau dacă nu cumva domnul Trandafir a dispărut complet din învățământul autohton. Dacă mai există, o să-i luăm noi temporar locul și o să vă amintim cele mai întâlnite greșeli de limbă. De unele, poate nici nu știați că sunt greșeli. Altele sunt atât de des întâlnite, încât ne așteptăm ca mâine-poimâine să le găsim în dicționare, ca variante acceptate.

„Care” şi „pe care”
Poate cea mai des întâlnită e folosirea greșită a lui „care”. „Șpaga care am luat-o”, „accidentul care l-am evitat” etc. Problema e de acuzativ, versus nominativ. În exemplele de mai sus, forma corectă e „pe care”, căci substantivul e în acuzativ. Mergea „care” simplu, dacă substantivul avea rol de subiect, nu de atribut: „șpaga care a fost dată”, „accidentul care a fost evitat”.

“Doar” sau “decât”
„Am decât două mâini”, „costă decât 5 lei”. Of, Doamne. Asta e pe locul doi ca frecvență, iar televiziunile au avut principalul rol în răspândirea greșelii, e mai degrabă o eroare “de Bucureşti”, aşa vorbesc mai ales cei din Capitală. Simplu, „decât” se folosește fie în comparații gen „mai mare decât tine” sau în propoziții negative, în cele afirmative folosindu-se „doar”: „nu am decât două mâini”, respectiv „costă doar 5 lei”. Ați prins ideea. Nu sunt sinonime.

O mică aberaţie
„Ca și”. E altă aberație fără nicio acoperire de vreun fel. Uneori, expresia este folosită pentru a evita o cacofonie: „ca și candidat, cred că…”. Alteori, e folosită fără absolut nicio noimă: „ca și tată…”. De ce „și”, oameni buni? „Ana și Irina fac plăcinte”. „Am cumpărat mere și cartofi”. „Și” are exclusiv rolul de a lega două părți de vorbire similare, într-o enumerare. „Ca” e o conjuncție, ”candidat” e substantiv. Deci, nu. Cacofonia se poate evita în alte feluri: „în calitate de candidat”, „precum calul în galop” etc.

Punctul pe “i”
O mare problemă reprezintă, pentru mulți români, folosirea celei mai simple litere a alfabetului: „i”, mai ales atunci când este vorba de pluralul unui substantiv. Clasice sunt pluralurile unor substantive precum „membru”, „fiu”, „copil” sau chiar „metru”. Hai să stabilim o chestie clară. Specifică pentru limba română este apariția la plural, la finalul substantivului, a unui „e” sau „i”. Casă – case, copac – copaci. Un singur „i”, ca să fim mai clari. Apar doi „i” atunci când substantivul la plural este articulat. Când substantivul are deja un „i” ca penultimă literă a formei de singular, la plural tot un „i” se adaugă. Doar că rămâne și cel deja existent. În speță, „un membru de partid” – „doi membri de partid”, „un metru” – „doi metri”, nu „doi membrii” sau „doi metrii”. Se scrie cu doi „i” doar într-o expresie de genul „membrii de partid au decis în unanimitate să…”, adică la nominativ. Tot așa, în cazul substantivului „copil”, la plural cade „l” și apare acel „i” de care vorbeam. „Un copil” – „doi copii”, „toți copiii”. La fel, „fiu” – „fii” – „fiii”. Și tot despre acest „i” buclucaş, verbul „a fi” dă și el dureri de cap. Ați văzut de zeci de ori „fi atent” sau „nu fii prost”. Pe scurt, ca să nu vă plictisim, se scrie cu doi „i” doar la forma afirmativă a imperativului și la conjunctiv prezent. „Fii atent”, dar „nu fi prost”, respectiv „să fii atent” și „să nu fii prost”. Clar? Așa ziceam și noi.

Nisipuri mişcătoare
Verbe gen „a plăcea” sau „a crea” sunt și ele folosite cum îi vine fiecăruia a gură. Dacă vă amintiți din clasele primare, conjugarea verbului „a crea” era un adevărat cui. Când să folosești doi „e” și când unul singur? Țineți minte, că e simplu: ai „z” în cuvânt, pui doi „e”. Nu ai „z”, pui unul singur. „Eu creez”, „tu creezi”, dar „noi creăm” și „voi creați”. Asta la prezent și conjunctiv. Celelalte timpuri verbale nu crează probleme. Bravo, ați observat greșeala. Corect era „nu creează probleme”. Simplu, nu? Când e vorba de „a plăcea”, problema apare de regulă la condițional-optativ. Mulți spun „mi-ar place să…”. Greșit. Condițional-optativul se formează cu infinitivul verbului. „A mânca” – „aș mânca”. „A bea” – „aș bea”. „A plăcea” – „mi-ar plăcea”. Și-atât.

„A voi” și „a vrea”
O altă treabă, mai rar întâlnită, dar asta doar pentru că e vorba de un cuvânt mai puțin folosit. Cum numiți ceea ce știe omul? „Cunoștiințe”? Dar o persoană care v-a fost prezentată? „Cunoștință”? Ei bine, greșiți. „Cunoștiință” pur și simplu nu există în limba română. Indiferent de sens, se folosește exclusiv „cunoștință”, cu un singur „i”. „Și-a pierdut cunoștința”, „cunoștințele sale despre natură” etc. Există, e drept, verbul „a încunoștiința”, cu doi „i”. Poate de aici confuzia. Tot din categoria cuvintelor inexistente în dicționar, dar folosite din plin, face parte „a vroi”. Probabil a apărut prin combinarea verbelor „a voi” și „a vrea”. Poți zice „voiam să te întreb” sau „vream să te întreb”, dar în niciun caz „vroiam să te întreb”, că te faci de râs.

Regulă simplă
O greșeală care trece de multe ori neobservată apare la folosirea lui „din” sau „dintre”. Tot o confuzie, în fond. Puteți auzi o formulare gen „cinci din cei șapte copii”, dar e o greșeală. Și aici regula e simplă. Trebuie doar să o știi. „Din” se folosește când substantivul alăturat e la singular. „Dintre”, dacă urmează un plural. „Din făină se face pâine”, „cinci dintre cei șapte copii”. Limba română e simplă, la urma urmei. Doar că are multe reguli care definesc o singură chestie.

Virgula, un inamic
A, până nu uităm. Mare grijă la folosirea virgulei. E cel mai odios semn de punctuație și mai degrabă renunți la el decât să-l folosești aiurea. Nu se pune niciodată între subiect și predicat, așa cum mulți o fac. „Ionescu, a făcut și a dres”, de exemplu. Virgula nu se folosește, ceea ce mulți nu știu, nici atunci când propoziția începe cu „totuși”. „Totuși, credem că…”. În niciun caz! „Totuși credem că”, pur și simplu, chiar dacă tentația de a folosi virgula e mare. În schimb, e obligatorie atunci când vorbim de apoziții. Clasică e formula standard de începere a unei cereri: „Subsemnatul, Ion Popescu, vă rog prin prezenta…”. Obligatoriu virgulă după „subsemnatul”, da? Și vocativul cere virgula: „Ioane, mai dă una mică!”, chiar și „Mai dă una mică, Ioane!” E tot vocativ. Virgulă cere și gerunziul folosit la început de frază: „Folosind cele aflate până acum, am putea deduce că…”. Încheiem cu pleonasmele, adică folosirea unor adaosuri inutile, sensul fiind oricum clar. Paraziți. Nici Eminescu n-a scăpat de ele: „Cobori în jos, Luceafăr blând…” Zău? Da’ putea să coboare și în sus?

Gafe de generic din presa românească
Între noi fie vorba, cea mai frumoasă colecție de crime împotriva limbii o poți face citind presa. Asta e, nici noi nu suntem perfecți. E drept, de cele mai multe ori e vorba de presa audio-vizuală. În direct fiind, reporterul le mai încurcă, mai ales dacă a fost corijent la limba română, cum era titlul unei cărți. Ați auzit de o mie de ori „ministrul de finanțe a zis că…”. Asta, deși corect e „ministrul finanțelor”. Nu spui „ministrul de educație”, ci „ministrul educației”, nu?

Plouă cu pleonasme
Foarte des, presa greșește când e vorba de genitiv și îi face și pe cititori sau ascultători să greșească la rândul lor. „Și-a dat demisia din funcția de președinte a Federației”, în loc de „al Federației”, că acordul se face cu determinantul „președinte”, nu cu „Federația”. Spui „tată al fetiței”, nu „tată a fetiței”. Zgârie urechea și folosirea unui lung șir de dative și genitive: „faza înscrierii golului victoriei echipei…”. Că tot am vorbit de pleonasme, în așa ceva presa e expertă: „o propunere mai completă a venit din partea…” Zău? Păi, sau e completă sau nu. Merge „mai puțin incompletă”, dar ceva e complet sau nu, și-atât. La fel „mai superior”, câtă vreme „superior” nu admite comparație, pentru că el însuși îți arată deja că acel ceva e „mai” ca altceva.

Banalităţi
Femininele forțate sunt iar la orinea zilei, dintr-o greșit înțeleasă idee de egalitate a sexelor: „ministra educației”, „președinta Finlandei”. Domnilor, gramatica nu cunoaște egalitatea genurilor, iar „ministru” și „președinte” nu au feminin. Încă. Folosirea greșită a negațiilor apare de unde nu te aștepți: „orice propunere nu va putea să ducă la un rezultat pozitiv”, în loc de „nicio propunere nu va putea…”, de exemplu. Sau „toți n-au nicio competență”, în loc de „nimeni nu are nicio competență”. Confuzia de sens este întâlnită și în presă, la greu. Ați auzit, desigur, formulări ca „datorită problemelor…”, în loc de „din cauza problemelor”. E o greșeală banală de-acum, deși ziariștii ar trebui să știe că „datorită” se folosește în contexte pozitive, iar „din cauza”, în contexte negative. „Din cauza problemelor”, respectiv „datorită creșterii PIB”.

Şi acordul
Ce să mai zicem? „Accident spectaculos”, de parcă ar fi o fază la un meci de fotbal? Noi știam că accidentul poate fi ușor, grav, tragic, dar nu și spectaculos, că doar nu aplauzi la el. „Milioane lei” din lene, în loc de „milioane de lei”? Doar nu spui „20 tigri”, ci „20 de tigri”, nu? Sau „un grup de protestatari au aruncat cu pietre”, în loc de „a aruncat”, că doar facem acordul cu subiectul, „un grup”, nu cu „protestatari”? Dar ce ziceți de o formulare de genul „potrivit lui Popescu, articolul cutare din legea 215/2001 a administrației publice prevede că hotărârile referitoare la buget și patrimoniu se adoptă cu votul a minim două treimi dintre consilierii în funcție, nu dintre consilierii prezenți, ceea ce face ca hotărârea adoptată să fie ilegală, împotriva deciziei de ieri a Consiliului Local din Scărpinații de Vale putându-se astfel declanșa procedura prealabilă atacului în contencios administrativ și, eventual, a declarării nulității absolute, nu doar relative a acesteia”? Mișto, nu? Dacă ați priceput, felicitări! Dacă nu, iertați-ne, dar așa suntem noi, ziariștii. Ne place să ne dăm șmecheri, chiar dacă o luăm pe arătură.