A fi ceasornicar, în ziua de astăzi, înseamnă că ai renunţat la o viaţă de lux, în schimbul pasiunii. Micul meseriaş, omul cu lupa la ochi care caută să aşeze fiecare rotiţă la locul ei. Omul care potriveşte timpul, care nu te lasă să întârzii la lucru sau la serviciu. Omul care stăpâneşte prezentul. Acesta este ceasornicarul. Meseriaşul a cărui profesie nu mai atrage, astăzi, aproape pe nimeni.

Să-l cunoaştem pe nea State!

Mihai State

Mihai State este unul din cei mai vechi ceasornicari din Iaşi.  Nu e greu de găsit: pe Ştefan cel Mare, în apropiere de Casa Cărţii.

Întrebat cum a ajuns să lucreze în acest domeniu, domnul State răspunde: “În 1969, am urmat timp de trei ani cursurile unei şcoli profesionale din Arad, după care am fost ucenic în atelierul a doi evrei. Ceasornicăria e a Cooperativei, dar nu cred totuşi că meseria asta e pe cale de dispariţie. Există un depozit foarte mare de piese de schimb pentru diferite ceasuri încă de pe vremea comunismului. Dar bineînţeles că pentru ceasurile noi avem distribuitori care ne furnizează piese de schimb.”

Clientela e formată atât de persoane aflate în trecere, numiţi şi clienţi de ocazie, care au defecţiuni minore la ceasuri, cât şi de persoane care îi calcă pragul prăvăliei în mod regulat. „Important e să te faci plăcut şi să ştii să-ţi menţii clienţii prin servicii de calitate”, spune domnul State. Preţurile reparării unui ceas pot varia în funcţie de defecţiune sau piesele ce trebuie înlocuite, de la 30 la 500 de lei.

Clientelă este. Culmea, sunt şi bani!

Oamenii vin mai mulţi decât aţi crede la prima vedere. Un domn grăbit, îmbrăcat la costum, dar purtând totuşi o cravată cam urâtă, îl salută rapid pe ceasornicarul nostru, lăsându-i un ceas: „Vezi că nu merge încuietoarea, vin mâine să îl iau.”

Domnul State îmi spune: „Uite! Vezi?! E un Rolex.” „Placat cu aur?”, întreb eu timidă. „Nu, e din aur solid”, mi se răspunde.

Puţin reticent în a dezvălui identitatea clienţilor cu renume care îi solicită serviciile, domnul State acceptă să ne povestească despre personalităţile din gloria epocii de aur.

„Veneau cei de la Securitate, de la Mitropolie, chiar şi domnul Manciuc (n.r.: fost primar al Iaşului, înainte de 1989) venea, doamna Ghiţulică (n.r.: fost prim-secretar în perioada comunistă) şi domnul Bolea. Dintre profesorii care veneau îi pot enumera pe profesorul Georgescu, profesorul Mănecan şi domnul Brânzei”, spune cu mândrie nedisimulată domnul State.

În legătură cu cel din urmă, domnul State îşi aminteşte amuzat despre acesta că „într-o zi, a venit la ceasornicărie şi şi-a lăsat maşina parcată chiar în faţă. Şi atunci, ca şi acum, era interzis să parchezi acolo, aşa că, după câteva minute, în magazin intră un poliţist care îi spune domnului Brânzei să se legitimeze. Îmi amintesc şi acum cum purta o pălărie cu boruri mari şi foarte plin de sine se întoarce către poliţist şi îi zice: «Vă rog să îmi luaţi numerele şi să mă daţi în urmărire».”

Ceasornicar, mai bine decât profesor!

În ceea ce priveşte salarizarea, nea State nu se plânge.

“E adevărat că pe timpul comunismului eram plătit mai bine, dar nici acum nu stau foarte rău. Dacă ar fi să fac un grad de comparaţie pot spune că sunt plătit foarte bine, mai bine decât profesorii.”

O meserie frumoasă, bănoasă chiar pe aceste vremuri de recesiune, prin care poţi intra în contact cu diferite personalităţi ale Iaşului. Din păcate, ea nu reprezintă interes pentru tineri. Aceştia, se pare, preferă să urmeze cursurile unor facultăţi cu profiluri care doar sună bine pe diplomă, însă pentru care nu se găsesc locuri de muncă bine plătite. În plus, meseria de ceasornicar nu se învaţă nicăieri altundeva decât de la profesionişti. Adică, de la stăpânii timpului.