Ne tot întreabă sutele, miile, zecile de mii de cititori ai Bârfei de Iași de ce tot scriem – sau, în fine, comentăm, cârcotim, bârfim – despre Tudor Ciuhodaru. Unii ne acuză că ar fi mâna interesului patronal, că e o directivă politică ori, poate, una venită din sistemul medical. Să fim serioși: Ciuhodaru și politica au tot atâta legătură cât libelua, să zicem, cu televiziunea; apoi, doctorul e, mai nou, la PPDD, iar noi nu mai prindem OTV-ul; bașca, o fi el deputat, dar e la Bârlad, deci nu se pune; cât despre mogulii din spitale, doctorul nu mai profesează, nu că n-ar vrea, dar nu-l mai vrea nimeni.

Totuși, stimați cititori, se ezistă două explicații pentru acest fenomen. Mai întâi, pentru că, fideli sloganului „Bârfim, deci exiști”, noi credem că – în ciuda unor semnale îngrijorătoare, despre care vom vorbi mai jos –  doctorul există: așa cum e el, există! În al doilea rând, fiindcă aceia dintre dumnevoastră care ne-ați acuzat că „avem ceva cu el” au avut dreptate! Da, avem ceva cu el: ne este simpatic și, ca atare, nu ne putem abține!

Iată de ce, tocmai pentru că ne pasă, vrem să tragem un semnal de alarmă. Și revenim. Mai întâi, dacă te pricepi și la medicină, și la managementul și finanțarea sistemului sanitar, și la etnobotanice, și la Codul Rutier, și la bugetul de stat, și la avioane, și la… – asta se cheamă „omnisciență”. Însă, dacă ești și șef la PPDD Vaslui, dar și parlamentar de Iași, și la putere, dar și în opoziție, și erou al pistei de la Iași, dar și apărător al gazelor de șist din județul vecin, și… – asta s-ar cam numi „ubicuitate”. Ambele sunt atribute ale divinității. Totuși, între ele există o deosebire fundamentală. Teoretic, omnisciența umană este posibilă: au visat-o „oamenii universali” din Renaștere și încă o mai visează comentatorii de pe forumuri. De cealaltă parte, pentru om, ubicuitatea nu poate fi nici măcar un obiectiv, ci, cel mult, un semn de tulburare mintală. Se cheamă „schizofrenie” și lovește pe nesimțite. Atenție!

Coca Socola