Universitatea, între faliment și blestem

File de bârfotecă

Se cutremură Copoul de scandalul care s-a iscat în parohia lui Ișan, fiindcă e greu să găsești alt nume adunăturii de bisericuțe (nu tocmai creștine însă) care vrea să treacă drept cea mai veche universitate a țării. Motivul? Nu mai sunt destui bani de salarii nerușinate! Se sfădesc universitarii ca la ușa iurtei: au puseuri de demnitate, tresăriri de omenie, își aduc aminte și că au învățat demult să înjunghie pe la spate, deplâng deceniile în care au purtat servietele altor profesori… Una peste alta, oferă adică un motiv s-o șteargă din țară și puținii tineri idealiști care își mai imaginau că viitorul poate fi clădit și pe malurile Bahluiului. Și nu e de mirare, dacă trecem rapid cu privirea peste ultimii ani de istorie ai UAIC.

Universitatea, între faliment și blestemVă mai amintiți de Universitatea SRL?

Sintagma de mai sus a fost lansată acum vreo doișpe ani, pe vremea când proaspăt decanul Oprea a decretat că el se află într-o „piață” a educației, deși lua bănuți frumoși de la stat. Aiurit de turma de bezmetici care ținea cu tot dinadinsul să populeze birourile contabile ale unor instituții inexistente și patronând secții cu nume ce trimiteau (degeaba) la turism sau la  relații internaționale dar pregăteau de fapt șoferi de taxi și secretare, nea Mitică Oprea a umflat salariile la ISE. Chestia asta i-a enervat rău pe filologi și pe matematicieni, care l-au propulsat repede în postura de rector, de unde Oprea a răspuns așteptărilor împilând de-a dreptul studenții și punând taxe nemaivăzute la vremea aceea. Un biet copil de țăran trebuia să plătească contravaloarea unei tone de cartofi pentru a fi doar examinat la admitere de minunații profesori ieșeni. Ce să mai zici?

Gurile rele au zis blesteme. Fiindcă dincolo de puterea financiară, mulți dintre cei care aveau astăzi pretenții exagerate veniseră la Iași rupți în fund și cu tenișii fraților mai mari. Iar statul comunist le dăduse masă și casă, îi învățase și apoi îi făcuse universitari pe gratis. Dând măsura ciocoirii și neamprostiei imune la diplome universitare, nici unul dintre profesorii de atunci nu a protestat împotriva taxelor aberante. Nici unul nu a avut tresărirea de a se întreba în public dacă nu cumva universitatea ar trebui să ofere condiții egale tuturor tinerilor români, să-l caute pe următorul Coandă, pe următorul Blaga. Lucian, nu Vasile…

Nicoară, nazist fără mustăcioară

Ca totul să fie rotund și Universitatea „Al. I. Cuza” să alunece înapoi în negura anilor 20, când pe acolo se culcușiseră alde Zelea Codreanu și ai săi acoliți, în 2005, Mircea Nicoară, un feciorul-lui-tăticu-proptit-asistent a început să facă apologia eugeniei. Asta, pentru cei mai puțini inițiați într-ale limbii române, înseamnă că a comentat apreciativ concepțiile naziste și staliniste prin care copiii mai slabi de minte și cei cu handicap ar trebui uciși pur și simplu. Și fiindcă prostul nu e prost destul dacă nu e și… ludic, a început să se scălămbăiască grotesc, încercând să arate asistenței ce înțelege el prin handicapat. Și asta deși în sală se afla un student cu deficiențe motorii grave. Multă lume ar spune, desigur, că dacă s-ar fi născut într-un stat care încuraja eugenia, Nicoară ăsta n-ar fi ajuns la pubertate, dar deh, la fel cum profesorașii de care am scris mai sus n-au avut nici o greață să sodomizeze cu taxa vreo zece generații de studenți, hitleroidul ăsta mic a ajuns în postura de a se pronuța în public.

Ei și ce-a zis atunci domnul Mitică, mare rector? Mai nimic…

E drept că a zis presa vremii, de a stat Nicoară în casă vreo două luni. Și cu siguranță s-or fi găsit și dintr-ăia care să aprindă cu bricheta o lumânare rugându-se să îi dea Dumnezeu după sufletul lui.

Fresca și spoiala   

După ce s-au aranjat de niște pile la Atotputernic, cuziștii au trecut repede la secțiunea faliment. Arătând ce respect au pentru banii din taxele studenților, profesorii economiști au decis să îi plătească lui Sabin Bălașa vreo 8.000 de euro pentru metru pătrat de frescă vizibilă doar dacă intri în biblioteca instituției. Toată rețeta a fost de vreo 600.000 de euro și trebuie să fii tare naiv să-ți închipui că toți banii ăștia au intrat în buzunarele pictorului tuturor regimurilor. Acum, ce să zicem? Pe de o parte, ce preț să pui pe artă? Pe de altă parte, parcă nu universitățile sunt cele chemate să încurajeze artele, mai ales că practică taxe nerușinate. Adevărul e însă unul cu mult mai profund. Atâta ciocoire se acumulase între profesorii de acolo, în atâția bani smulși de la studenți săraci se scălda instituția, că prin 2006, UAIC ajunsese să se creadă un fel de Harvard de Bahlui.

Pentru a duce pe culmi nebănuite rețeta ștolmirii banului universitar, nea Mitică s-a uitat în jur ca să găsească și el loc de o frescă. Dar nu era nici un perete care să-l încapă. Așa că a decis să vopsească toată Universitatea. Pe-afară. Operațiune pentru care a chemat o firmă de casă a partidoiului în care se vârâse și a plătit vreo opt milioane de lei din ăștia noi. Fără licitație. Nici măcar prietenul tuturor, bonomul șef al Curții de Conturi, nu a putut trece însă peste așa o grozăvie și i-a aplicat o amendă rectorului Mitică. Și asta a avut vreo trei consecințe: prima a fost că scandalul a explodat fix între tururile de scrutin și Oprea n-a mai ajuns primar; a doua se referă la faptul că din vremea aceea a început același Oprea să aibă niscaiva probleme la declarațiile de avere; a treia e inocularea ideii că nea Mitică nu e de neînvins. Nici în politica mare și nici în cea academică.

Ișan, un bun politician

Noul rector UAIC a știut să atenueze excesele pedelist-ușor-naziste ale instituției, fără a renunța însă la privilegiile imense ale corpului profesoral. Și asta deși se vedea cu ochiul liber că numărul de studenți e în scădere. Chiar așa? Ce să înveți dintr-o instituție unde ajungi profesor universitar doar fiindcă ai genele potrivite, adică dacă ai avut un părinte profesor universitar? Sau de ce, de-o pildă, să te duci să înveți gazetărie la UAIC în condițiile în care taxa de London School of Journalism e mai mică?

Clanurile legendare de la fizică și biologie au devenit subiecte de presă, amantlâcurile mustoase au ținut bârfele târgului, în timp ce opulența unora dintre profesori nu mai cunoștea margini. Nu credeți? Trageți o fugă până în parcarea universității și o să vedeți mașini cum n-au mulți oameni de afaceri.

Au venit iarăși alegerile și cuibul de dreptaci de la UAIC nu s-a putut abține să nu dea iarăși cu bâta în baltă. În scandalul plagiatului lui Victor Ponta a ieșit la înaintare academicianul Viorel Barbu. Când citesc „academician”, mulți români cred că e vorba de cine știe ce monument de moralitate și de integritate. Ei bine, stimulat de fostul deputat-matematician Spânu, dar motivat și de o ură neîmpăcată față de cuplul Adomnuiței-Fenechiu care i-a blocat ascensiunea liberală, matematicianul Ion Barbu l-a nimicit pe Victor Ponta. Care poate că merita să fie nimicit. Din păcate însă, Ion Barbu era rector în vremea în care studenții strigau Vrem lumina să-nvățăm și apă să ne spălăm. Iar domnul academician, împreună cu scula lui nouă și utecist-lucitoare, tânărul MRU, au fost în avangarda represiunii care a urmat. Poate deci că domnul academician o fi știind el mai bine decât noi ce e cosinusul, dar la unghiuri de 90 de grade, adică la verticalitate, ne pricepem și noi. Toți decrețeii au privit la Barbu și au clătinat din cap. S-a trezit lupul moralist!

Ar trebui poate să spunem și de eternul dizident la al treilea strigat, Liviu Antonesei și de mulți alții. Gândul nostru se îndreaptă însă spre acei profesori care au ajuns pe speze proprii să dea măsura spiritului academic autentic ieșean, la studenții care caută cunoașterea și la toți cei care au reușit să se păstreze miraculos deasupra unei mocirle de a cărei adâncime abia începem să ne dăm seama. Fiindcă e limpede că vor suferi și ei de pe urma blestemelor și invitațiilor la faliment care s-au succedat la UAIC.

AnalfaBetty cea Urâtă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *