Gică şi vrabia melancolică

Gică nu era superstiţios. De un timp însă, toate-i mergeau anapoda (el spunea că “de-a-ndoaselea”, dar asemenea expresie poate stârni ilaritate şi nu numai…) Avea datorii peste datorii: la întreţinere, la bancă, la slujbă, la cârciuma lui Nea’ Ion, la dracu’ şi la tac’su, pe numele lor reale, E.on, Distrigaz şi RomTelecom. Cât despre datoriile de soţ, ce să mai vorbim… Uite aşa se învrednicise cu patru plozi, “decreţei” din vremea lui Ceaşcă. Vorba românului: ”Domnu’ ţine cu săracu’… dintr-o bubă-i umple capu’”.

Gică nu era superstiţios. Ca unui bun creştin, nu-i păsa de zilele de 13, nici de sâmbete, nici de zilele de marţi, pisicile negre nu-i grăbeau pasul, nu ocolea popii, nu-şi stuchea în sân. Tocmai de asta fu surprins când Şefu’ i se destăinui la o bere că superstiţiile nu sunt poveşti de adormit copiii. I-a vorbit despre energii pozitive şi negative, ascendenţă şi descendenţă, metempsihoză, horoscop şi multe altele, care l-au cam lăsat pe gânduri. Şi avea de ce. Şefului îi mergeau toate din plin. Avea vilă în buricu’ târgului? Avea. Avea bani, maşină şi femei frumoase? Avea. Avea relaţii, doua case de vacanţă şi amanta top model? Avea! Avea datorii la întreţinere? N-aveaaa… “Ei, aici e hiba!”, fu revelaţia care urma să-i schimbe viaţa.

Chiar în ziua cu pricina, o rugă pe Tănţica de la facturare să-i împrumute cărţulia aia trasă la xerox. Trei zile a citit, crucindu-se de ignoranţa în care zăcuse până atunci. Scria negru pe alb: “…dacă visezi capre plouate, ori verzi, vei avea câştig de bani”. Gică se chinui aproape o săptămână să viseze pomenitele capre. A visat ţapi vopsiţi în albastru, bunicuţe roşii, curci plouate,  capre de lemn, capre de trăsuri, capre galbene şi mov. Poate luni dimineaţă ar fi visat el capre plouate ori verzi, dar l-a trezit soneria telefonului.

În aceeaşi zi, a descoperit, în cărţulia de la Tănţica, la pagina 22, rândurile următoare: “…dacă vezi o vrabie melancolică, toate dorinţele tale vor fi împlinite”. Mergea Gică pe stradă şi se tot uita după vrăbii. Joi, pe la prânz, în dreptul statuii lui Dosoftei, văzu o vrabie care părea melancolică. Gică era în trilemă: “era melancolică… nu era melancolică… era în depresie… Da’ dacă era vrăbioi?” Pentru a se convinge întrebă o doamnă care tocmai trecea prin zonă:

– Mă scuzaţi…vrabia asta e… melancolică?

Doamna i-a aruncat o privire de borcan cu castraveţi marinaţi:

– Pervers ordinar!

„E clar. Nu-i vrabie melancolică!”, îşi spuse Gică, îndreptându-se spre boscheţii din faţa Palatului.

Sâmbătă dimineaţă, chiar aproape de piaţă, o văzu. Era vrabia melancolică! Dar dacă… Vru să consulte o madamă cu sacoşă, dar se lăsă păgubaş. Aşa că abordă un domn cu pălărie:

– Nu vă supăraţi, vrabia asta e melancolică, ori nu?

– Băi, Bombonel, îţi dau eu vrăbii până-ţi cântă guguştiuci-n creier!

Nu era vrabie melancolică…

Marţi, şeful l-a chemat în birou. L-a invitat să ia loc pe canapeaua din piele, care încă mai purta parfumul subtil şi atât de franţuzesc al secretarei. Pentru prima oară, şeful îi oferea un whisky veritabil şi îl rugă să aleagă o havană din colecţia cubaneză. Pe Gică îl năpădiră sudorile… “Vrabia mă-sii, nu putea să stea şi ea oleacă melancolică? Că doar vine iarna şi…”

– Uite de ce te-am chemat, domnule Gică… – îi trecu vocea şefului ca un cuţit prin rărunchi.

La anu’ sunt alegerile. PDL-ul a făcut căcatul praf… Ăştia de la liberali şi cu PSD-ul  nu-s buni nici de zeama oului… Ai să vezi cum o să-şi dea cancioace… De aia m-am gîndit că ar fi timpul să ne băgăm în politică. Ne facem partid şi le luăm mau’. M-am gândit la tine, că ştii să le aduci din condei. Uite, am elaborat o platformă de program. Caută, tu, nişte expresii de-astea, mai relevate, să nu ne ia ăştia de proşti. Ceva gen: emanaţie, targhet, implementare, creştere real-pozitivă, globalizare, chestii de-astea care să lase electoratul lampă, ca luminiţa de la capătul tunelului. Uite-aici, ideile principale: Ţara are nevoie de guvernare. Guvernele trecute ne-au vândut şi trebuie băgate la puşcărie. Populaţia are nevoie de bani. Şomerii au nevoie de muncă. Trebuie locuinţe şi hrană. Privatizarea se va face înapoi la oamenii muncii. Ai scris tot, Gică? Trece acolo: dăm tractoare ţăranilor, să are pământurile şi dealurile rămase pârloagă. Creştem şeptelu’ şi îmbunătăţim sistemul de irigaţii. Punem hidranţi şi hidrofoare peste tot, să nu mai fie secetă în ţara asta. Şi contoare… Mărim numărul de albine, să fie omu’ şi stupu’ ca pe vremea dacilor. Exportăm miere şi grâu şi le luăm euroii. Asta vrea ţara, euroi! Facem iar Bucureştiu’ – Micul Paris şi Iaşul îl facem Mica Romă, că tot avem şapte coline degeaba. Facem centrale eoliene şi solare, că vântul şi soarele sunt gratis, moca, şi nu poluează ca Cernobîlul…

Gică nota conştiincios fiecare cuvânt. În mintea lui se înfiripau speranţele unui

viitor glorios. Se şi vedea în Parlament, vorbind în numele partidului:

“Onorată asistenţă, distinşi colegi,

Inefabila fumigaţie a ciracilor defunctelor oligarhii, a sucombat irefutabil. Noi   resuscităm coeziunea spasmodică a încercatului popor român. Prestaţia infinitezimală a foştilor potentaţi a clacat lamentabil…”

Cu o bucurie nemăsurată, Gică porni spre casă. Nici RATP-ul, nici ploaia, nici frigul nu-i stricară buna dispoziţie. Acasă o sărută înfocat pe nevastă-sa, cum nu o mai făcuse demult. Cu ochii strălucind, aproape că-i strigă:

– Iubiţel, am intrat în politică!

–  În ce-ai intrat?!,  întrebă cu o scârbă nedisimulată, soaţa, privind pantofii lui Gică…

Andrei Maftei

(Va urma, fireşte)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *