Niște cititori bine intenționați, dar nu la fel de bine informați, care nu au înțeles corespunzător diferența dintre „redactor de presă” și „redactor de carte”, ne-au trimis spre analiză o producție literaroidă, rugându-ne să o lecturăm, corectăm, adnotăm și, normal, să ne dăm cu părerea dacă e publicabilă sau nu. Evident, nu e nici de profilul gazetei bârfitoare și nici de competența ori veleitatea redactorilor săi să aibă astfel de îndeletniciri, dar, din curiozitate, am aruncat o privire asupra următorului produs:
„Imaginea Iașilor, risipită dinspre centru spre marginile colinare, se lasă greu meditațiilor potrivite. Colajul conjunctural între spațiul construit și cel natural încă paradisiac, între vechiul aromat și noul deja învechit, între cultură și incultură, între civilizație și necivilizație, între valoare și nonvaloare, te suspendă pe calea nedefinită a perifericului în căutare de sine, în cautarea verticalității izbăvitoare. Trâmbițatele protocronisme culturale, din ce în ce mai anemice, au ajuns, asemeni colbului depus pe letopisețe, să tulbure, să ascundă realitatea sublimată într-o interogație: există un sens, un rost al urbanității ieșene ființând într-un spațiu european limitat de ziduri ce par, deși sunt mai degrabă simbolice, de netrecut?”
„What the fuck?!?!?!”, am zis noi, precum francezul, la prima cititire… Ce elev retardat de la școala ajutătoare a scris inepția asta? Cine a comis acest viol cu perversiuni asupra limbii? Unde s-a manifestat acest scuipat pe obrazul literaturii? Cam astea au fost întrebările care, împreună cu inevitabilul șoc estetic suferit, ne-au dat trei nopți nedormite și niște migrene sinistre finalizate cu o vizită la Urgențe. Răspunsul a fost, însă, și mai zguduitor! Ei bine, nu de o producție a viitorilor candidați la examenul de bacalaureat profesional era vorba, ci de un text, dacă ne permiteți termenul, apărut într-o gazetă locală cât se poată de respectabilă, sub titlul „Forța Iașului absent” și sub semnătura lui Ionel Oancea, fostul arhitect șef al orașului.
Noi, unii, am putea trece, cu un sughiț lingvistic, peste chestiunea cu „Iașii”, „Iașul”, „Iașiul” ș.a.m.d. Și-au dat cu părerea și oameni mai școliți decât noi, așa că nu insistăm. Dar mintea noastră se zbate și acum în sinergia semantică și stilistică a unor orori precum „imaginea Iașilor” care „se lasă greu meditațiilor potrivite”, ori „spațiul natural încă paradisiac”, ori „colajul conjunctural” care „te suspendă pe calea nedefinită a perifericului în căutare de sine, în căutarea verticalității izbăvitoare”, ori „trâmbițatele protocronisme culturale” care sunt, săracele, tot mai „anemice”, ori „realitatea sublimată într-o interogație”, ori…
În mintea noastră chinuită de frecventarea presei de opinie a mai rămas o constatare. Pe vremea când tăia și spânzura în materie de autorizații de construcții, certificate de urbanism, PUZ-uri și PUD-uri, inspiratului scriitor i se zicea și „Ionică Mână de Aur”. Nu ne mai aducem aminte dacă porecla cu pricina i se trăgea de la dijmuirea diverșilor întreprinzători și nici nu ne mai chinuim memoria cu asta… Dar, cu siguranță, la halul în care delirează, sigur nu i se trăgea de la faptul că ar avea „mână de aur” la… scris!
Ionică Gură de Aur