Oficialii National Aeronautics and Space Administration (NASA) au anunţat, ieri seară (13.30 – ora României), într-o conferinţă susţinută la sediul cartierului general din Washington D.C., componenţa echipajului care va pleca, pe data de 8 iunie, într-o misiune de studiere a Lunii. Surpriza uriaşă pentru România o reprezintă faptul că, din echipajul de patru astronauţi care va aseleniza peste două luni, face parte şi un compatriot de-al nostru! Astfel, după braşoveanul Dumitru Dorin Prunariu, ieşeanul Doru Miştoc va fi al doilea român care vede Pământul din Cosmos şi primul care va pune piciorul pe Lună!

Cine e Miştoc?

După cum singur mărturiseşte, Doru Miştoc (27 de ani, necăsătorit) este născut în comuna Şipote, judeţul Iaşi, într-o familie modestă, cu domiciliul tocmai în marginea satului. Tatăl, factor poştal, a fost pensionat pe caz de boală acum doi ani, după ce a fost prins că mai “ciupea” din pensiile moşnegilor, iar mama, casnică, şi-a dorit o viaţă-ntreagă să ajungă actriţă. Vecinii spun că Doru a impresionat de mic prin firea sa robustă, dar nimeni n-ar fi putut bănui vreodată ce destin formidabil îl aşteaptă. După ce a absolvit Şcoala de Arte şi Meserii, Doru a lucrat o vreme în Iaşi, la o firmă specializată în montaj pavele, după care, pe fondul crizei, comenzile s-au împuţinat şi a rămas fără loc de muncă.  Destinul i-a surâs, însă, în decembrie anul trecut, când a reuşit să plece la unchiul său, Gheorghe Broască (actualmente Mr. George Broscow), în America. Iar de aici, a urmat o poveste… cum numai în filme mai poţi vedea.

Interviu în exclusivitate cu Doru Miştoc

– Doru, e absolut senzaţional ce ai reuşit tu să faci. O ţară întreagă te va privi cu sufletul la gură şi se va mândri cu tine! Povesteşte-ne, te rog, pe scurt, cum ai reuşit să fii acceptat în această misiune spaţială, fără să ai, totuşi, o pregătire în acest sens? Cum ai ajuns de la pavele în costumul de cosmonaut?

– Aşa cum scriaţi şi dumneavoastră mai sus, în luna decembrie am ajuns în America, la unchiul meu, care lucrează ca paznic la sediul NASA din Washington. Povestea e următoarea. Nea’ Gheorghe s-a tot străduit o vreme să-mi găsească ceva de lucru, da’, cu criza asta, e greu şi la ei. Ei, ca să nu stau acasă şi să frec menta, mai mergeam la el la muncă, îl mai ajutam la una-alta, mai dădeam c-o mătură, mai jucam o tablă, un remi, mă-nţelegeţi, să treacă timpu’. Ei, într-o zi, când rămăsesem doar eu şi nea’ Gheorghe în sediu, am zis că să văd şi eu ce-i prin laboratoarele alea. Cum tot umblam pe acolo de nebun, am nimerit într-o cameră în care era un fel de capsulă.

– Capsula timpului!

– Nu, nu, era o capsulă de antrenament pentru cosmonauţi. Sau “încotoşmănaţi”, cum le zic eu.

– Şi?

– Păi am intrat înăuntru… era acolo un fel de pat de spital, m-am aşezat şi m-am apucat să umblu pe la butoane. Şi-odată a început să se-nvârtă totu’ cu mine, de mă simţeam ca în carusel la noi! Acuma… nu mai ţin minte cât am stat aşa, da’ ştiu că am adormit şi că m-au trezit ăia care lucrau în laborator tocmai dimineaţă.

– Te-ai învârtit, nu glumă…

– Oi, laboratoru’ era plin de lume, iar nea’ Gheorghe era roşu ca racu’ di nervi şi di frică. Cred că m-ar fi omorât, dacă mă prindea. După aia, m-o dat jos din capsulă, m-au întrebat cum am ajuns acolo, eu le-am povestit şi, după aia, m-au purtat prin tot felu’ de laboratoare şi senzori de-ai lor, de mi-au făcut uite-aşa un dosar de analize! Eram terminat… Credeam că mă trimite în România sau mă bagă la puşcărie. Când colo, mi-au spus că n-au văzut în viaţa-vieţii lor atâta rezistenţă la un om şi mi-au propus să mă trimită pe Lună.

– Bravo!

– Da’ ca un fel de cobai, mă-nţelegi?

– Cum adică cobai?

– Adică vor să-mi dea drumu’ pe Lună fără costum, când aterizăm. Numai cu un tubuleţ de oxigen în spate.

– Şi nu ţi-e frică?

– Eeei… frică. Ce să-mi fie frică? Da’ dacă stau în ţară şi mor de foame îi mai bine?

– Da, şi asta aşa-i… Da’ cine ştie peste ci extratereştri mai dai pe acolo!

– Acuma, cum să-ţi zic? Oleacă de bătaie mai ştiu şi eu, plus că am înţeles că ne dă şi săbii cu laser. Da’ nu mi-e mia de extratereştri. Mă rog să nu mă tragă curentu’ şi să mă ia otita la ureche, că-s terminat.

– Măcar plătesc bine pentru misiunea asta?

– Măi… un coleg din Africa, care merge şi el cu noi, mi-a zis că ăştia plătesc destul de bine. Cu spor de noapte, ore suplimentare, tot absolut. Acuma… până ce nu semnez, nu pot să spun dacă-i mult sau puţin.

– Când te întorci, dacă te întorci, ce vrei să faci?

– … nu prea aş vrea să mă întorc. Aş rămâne acolo, poate-mi fac şi eu un viitor. Ridic o căsuţă, l-aş chema şi pe frate’miu cu nevasta, că şi el are o grămadă de datorii aici… Ideea e că vreau să iau mai mult teren acuma, cât se mai poate. Mai târziu, o să vină toţi, ca hunii.

– Teren pe Lună?

– Cum nu? Gigi Becali, Pepe, domnu’ Simirad, toţi au cumpărat teren acolo. Doar ei nu-s tâmpiţi. Asta-i afacere de viitor, ascultă la mine.

– Dorule… mult succes îţi dorim. Şi să te întorci întreg acasă, să ne mândrim şi noi cu tine.

– Da’, moşu, mulţumesc. Hai, poate mai vorbim la un telefon.