Cum este posibilă Crima? Din ce se naște Ura? De ce există Totalitarism? Cum este posibil Războiul?

„The Wall”-ul lui Roger Waters este un album / show profund implicat, meditativ și militant, brutal și sfâșâietor, sincer și violent. Waters scormonește în durerea și mizeria proprii și, la final, îți oferă sufletul și înțelepciunea lui izvorâtă din suferință pe tavă. Nu e entertainment, ci o cură forțată de trezire la realitate; nu distracție, ci terapie de șoc; Waters nu vrea să te „distreze”, ci să te dea cu capul de pereți, de Zid, până ce, plin de sânge, dar eliberat, vezi ce a văzut el: teroare, durere, frustrare, cruzime, frică, disperare și, poate, în cele din urmă, o rază de speranță.

Ca și erbivorii flower power din anii ’60-’70, Waters a fost îngrozit de spectacolul războiului. Numai că – ceva mai inteligent, mult mai sensibil și profund sfâșiat de propriii demoni – paranoicul de serviciu al rock-ului și-a dat seama că răspunsul nu stă în iarbă, LSD, sex liber și abureală New Age, deși, cu siguranță, a abuzat de toate acestea. Problema nu e în Lume, în Afara mea, ci în Mine: Zidul de afară are fundația clădită pe Zidurile din noi. Iar acestea se nasc din frică; „Fear builds walls” este mesajul din „Another Brick in the Wall”. Frica este originea sau măcar catalizatorul suspiciunii, frustrării, invidiei, urii, orgoliului, supunerii, cruzimii, crimei. Nimeni nu a surprins și nu a descris mai intens traumele sufletului: legate de moartea pe front a tatălui (ca în „Bring the Boys Back Home”), de relația cu o mamă hiper-protectivă, dar incapabilă să-și lase puiul să zboare („Mother”), de un sistem educațional abuziv și cretin („Another Brick in the Wall”), de o sexualitate frustrată („Young Lust”), de dragoste și relații („One of My Turns” și „Don’t Leave Me Now”), de singurătate („Nobody Home” și „Hey You”). Fracturat și torturat, sufletul încearcă să se opună, să evadeze („Run Like Hell”), dar, în cele din urmă, cedează („The Trial”) și se refugiază în conformism („Confortably Numb”) și în „credință” (orice „ideologie”) („Goodbye Blue Sky”). În acest fel, manipularea, totalitarismul, războiul se transformă, din grozăvii intolerabile, în soluții salvatoare. Cercul se închide: Zidurile din Mine ridică Ziduri între Mine și Ceilalți; războaile din Mine nasc Războiul; Porcul-Răului se înalță, triumfător și încărcat de simbolurile „ismelor”, peste lume, în adorația adepților.

Totuși, zice Waters, Mântuirea e posibilă. Evident, nu aia creștină, islamică, capitalistă, comunistă sau consumeristă. Ca să distrugi Zidurile-dintre-Oameni trebuie să dărâmi Zidurile-din-Om. Ce va dincolo? Libertate? Adevăr? Dreptate? Pace și prietenie între popoarele lumii? Nimeni nu știe, dar e singura noastră Speranță („Outside the Wall”).

***

E o intrepretare optimistă – trebuie să recunoașteți -, iar show-ul făcut și pe 28 august, la București, în fața odiosului Palat al Parlamentului, cu jocul de scenă și proiecțiile lui strivitoare, o susține, prin alternanța de mărturisiri sfâșâietoare și lupta cu nenumăratele „isme”. Așa de „simplu” să fie, însă? Pot fi Zidurile-din-Afară dărâmate?

Cred cu adevărat că Waters – un om profund chinuit și înspăimântător de lucid – are dreptate atunci când spune că „Fear builds walls”. Că Zidurile dintre noi nu ar fi posibile fără Zidurile din noi înșine. Că este necesar să mă lupt cu Mine însumi înainte de a face pace cu Ceilalți. E un fel de creștinism pe dos: trebuie să ajung să mă accept pe Mine însumi înainte de a putea să-i iubesc pe Ceilalți; iubește-ți sau măcar acceptă-ți Sinele dacă vrei să-ți iubești Aproapele.

Dar dacă nu e suficient? Dacă, după ce, la capătul suferințelor atroce ale războiului cu propriile Ziduri, Zidurile-din-Afară rămân tot acolo? Dacă Celălalt preferă să rămână „Confortably Numb”, la cel bun „The Trial”? Conformismul e preferabil sincerității, cruzimea – compasiunii, orgoliul – comunicării, „ismele” – haosului libertății; orbirea e mult mai liniștitoare decât luciditatea. Cum să-i explici profesorului că este profund greșit ceea ce face? Cum să îi explici mamei? Dar iubitei?

Lupta cu Zidul intim e inutilă: ori se dărâmă toate Zidurile, ori niciunul. În final, „There’s still nobody home”. O nouă înfrângere: „Toghether we stand / Divided we fall”. Zidul se înalță și mai mult.

***

Am crescut cu „The Wall”. E unul dintre primele albume rock pe care mi le-am cumpărat. Cred că era chiar în 1990; era un magazin de muzică chiar pe bulevardul Unirii, cel dintre mall-ul lui Ceașescu și Palatul Parlamentului. (Apropo, ce ironie ca strada spre Casa Poporului, la capătul căreia a fost montat „Wall”-ul lui Waters, să se cheme taman a „Unirii”…). Mi-a schimbat viața. A fost una dintre acele întâlniri esențiale care te dau cu capul de pereți și în urma cărora nu mai ești niciodată la fel.

Am avut 23 de ani la dispoziție să mă gândesc la „The Wall”. Show-ul de la București – cu cei „peste 50 de mii de spectatori” de care a scris presa, cu interpretarea impecabilă, cu sunetul fenomenal, cu scenografia și recuzita sa, cu proiecțiile sale zguduitoare, cu un Waters magnetic – m-au făcut să (mă) gândesc și mai mult. Wagner, un alt paranoic genial, spunea că opera – muzică, text și imagine – este arta completă… sau gen. Iar „The Wall”, cel pe care l-am văzut la București, nu este un simplu concert, ci un spectacol complet.

Eu, unul, sunt mai pesimist decât cred că vrea Waters, cu Zidul lui, să pară. Dar, până la urmă, asta înseamnă o creație de geniu: nu o rețetă, cât o provocare de neocolit. Nu știu dacă am înțeles bine „mesajul”; nu știu dacă Waters îmi poate spune cum să dărâm Zidul; dar acum, după show, simt și mai mult nevoia să o fac…

(Text preluat de pe Blogu’ lu’ Postolea)