Verba volant, scripta manent, spuneau latinii. Nu știm exact care latini, dar, de vreme ce ne-au fost strămoși, cu siguranță erau niște oameni deștepți și care știau despre ce vorbesc. Pentru cine n-a intrat niciodată într-o bibliotecă și n-a ținut în mână mai mult de 20 sau 24 de pagini, cât au Click sau Libertatea, să reamintim că până și Mihai Eminescu – „cel mai mare scriitor român” și, în același timp, „singurul scriitor român citit în ultimii 10 ani”, potrivit sondajelor – a început tot cu o carte. Să mai adăugăm că, în ciuda iminentei dispariții, gazeta tipărită rămâne superioară variantei sale electronice; ce e scris rămâne bun scris, iar bibliotecile sunt obligate să păstreze câteva exemplare ale tuturor publicațiilor; cuvântul în mediul online, în schimb, e fragil, fluctuant și mereu în pericolul de a apărea în contexte care mai de care mai bizare.
Iată o posibilă explicație a dorinței oricărui intelectual, oricât de puțin dotat sau talentat, de a-și vedea, într-o zi, numele pe o carte. Că e vorba de 50 de exemplare scoase la PIM și plătite din ajutorul de șomaj, cartea rămâne undeva, într-o bibliotecă, printre alte milioane de tomuri sau lângă TV-ul cu plasmă și pestele din sticlă. Chiar dacă, peste ani ani, va sfârși mâncată de cari ori ca ambalaj pentru borcanele de zacuscă, are forma ei, subtilă, de nemurire; iar din această nemurire se împărtășesc atât autorul, cât și conținutul ei.
La toate aceste chestii foarte profunde și deștepte ne gândeam când am constatat că, iată, în ciuda vârstei și a imprevizibilității politicii mioritice, actualul șef al PDL Iași, dom’ colonel Gabriel Surdu, a atins o formă de nemurire, de persistență inaccesibilă oamenilor obișnuiți: a devenit personaj literar! Sigur, șeful portocaliu ar avea bani cu care să plătească o studentă la Litere care să-i încropească o monografie; zgârcenia sa proverbială l-a împiedicat, însă, până acum, să facă o asemenea investiție în posteritate; sigur, a cochetat cu ideea unei gazete personale, dar, deși e vorba tot de cuvânt tipărit, nu e chiar același lucru. Performanța la care ne referim i-o datorează fostului ministru de Externe, ex-PDL-istului și candidatului perdant la fotoliul de senator al colegiului Copou-Păcurari-Canta-Dacia-Alexandru, Teodor Baconschi, care i-a dedicat rânduri pline de viață în ultimul său volum, „Legătura de chei. O mărturie diplomatică”.
Printre multe altele, teologul degrabă pipăitor de forme tinere și creștin-democrate (dacă ați urmărit presa tabloidă…) comite niște mărturisiri și despre campania de la parlamentare, în urma căreia și-a adjudecat un onorabil și previzibil loc secund, la mare distanță de liberala Mihaela Popa și fără șansa redistribuirii: „PDL Iaşi e condus de Gabriel Surdu, fost ofiţer de armată, fost membru marcant al PSD, un om de afaceri strâns legat de primarul «roşu» Gheorghe Nichita. (…) Acest om pus ca interimar la filiala locală nu m-a ajutat cu nimic. Dimpotrivă. (…) Una dintre coechipierele mele (e vorba de avocata de tristă amintire pusă să candideze la deputăție în colegiul Dacia-Alexandru, Maria Aldea – n.r.) a fost pusă chiar să mă atace în plină campanie”. Dornic să furnizeze explicația eșecului de la alegeri, Baconschi nu își poate reprima nici câteva cugetări despre unii dintre ieșenii cărora le ceruse votul: „Oameni pauperizaţi, care abia îşi duc zilele şi care au votat în bloc, negativ, sub influenţa diretă a propagandei de tip Antena3. Ce ironie mai usturătoare pentru ei, decât aceea că au votat, fiind plini de furie faţă de PDL, o fostă pedelistă de seamă, care votase la rândul ei măsurile de austeritate?”
Trădare din partea echipei locale, manevre oculte, vot negativ, lume disperată – în fine, așa o fi. Dar datele erau cunoscute încă dinainte de campanie, iar cerebralul politician Baconschi ar fi trebuit să le știe și să le interpreteze ca atare. Că asistăm la o pledoarie pro domo, la o explicație tardivă și inutilă a unui eșec previzibil, aceasta este o opinie la care concură și împrejurarea că mărturisile cu pricina sunt făcute în cadrul unui dialog cu un anume Armand Goșu, care, printre altele, i-a fost subordonat timp de vreo 3 ani ministrului Baconschi, în calitate de consilier pentru fostul spațiu sovietic… Nu știm alții cum sunt, dar nouă, unora, un dialog cu șeful nu ni se pare tocmai un interviu „pe bune”; ne amintește de un „interviu” cu Surdu din Flacăra Iașului, în vremea când acesta negocia, chipurile, cumpărarea gazetei…
Una peste alta, iată-ne într-o dilemă: să dăm 25 de lei pe carte sau, mai bine, să ne luăm o pizza și o bere? Mai că am lua-o, dar cu o condiție: să împărțim cheltuiala cu personajul. Haide, dom’ colonel, nu vă zgârciți: facem jumi-juma; noi o citim, vă povestim și, după ce-o terminăm, v-o lăsăm dumnevoastră!
Pulp Fiction
