Un faliment beton. Constantin Comănescu, un luptător aflat în plin război al stelelor de tinichea

Regele fierului vechi, Constantin Comănescu, riscă să ajungă el însuşi într-o zonă de reciclare a oamenilor de afaceri falimentari. Dacă în 2011 revista Forbes îi aprecia valoarea la circa 17 milioane de euro, la începutul acestui an Comănescu nu ştie cum să-şi mai ferească activele de creditorii care-şi vor banii înapoi. În ultima vreme, imperiul s-a crăpat serios prin părţile esenţiale, lăsând să se scurgă uriaşe resurse financiare, iar Comănescu nu mai ştie ce goluri să mai căptuşească. Răsfoindu-i agenda personală, am descoperit câteva însemnări ce arată prin ce zbucium trece afaceristul ieşean.

– Degeaba mi-am botezat firma Pieta, pentru că până şi popii vor să mă jecmănească tocmai acum, când sunt în iadul falimentului. Am văzut cu surprindere că o parohie din Iaşi s-a înscris şi ea la masa credală, cerându-mi nişte bani pe care chipurile i-aş datora preasfinţiţilor părinţi. Oamenii au şi umor negru, scriind pe plicul somaţiei: „Pentru cine bat clopotele, Constantine?”. Nu-i nimic, le voi da paralele înapoi. În viaţa de apoi, vreau să zic.

– A venit ieri un tip la mine să-mi propună o reorientare a afacerilor către zona farmaceutică. Omul auzise că am prin depozite câteva zeci de mii de tone de fier vechi şi s-a gândit că aş putea da lovitura fabricând tablete efervescvente pentru cei cu deficit de fier. Făcuse şi un calcul, care arăta că aş fi putut acoperi pieţele din India şi China cu cele 2.893.902.758 de pastile cu fier pe care le-aş putea produce. Mi-am dat seama că omul avea, la rândul lui, o lipsă de simţ al realităţii, aşa că i-am recomandat să meargă la un specialist pentru a-şi plomba cariile din neuroni. Ce-i drept, după ce a plecat, mi-am pus o monedă de 50 de bani într-un pahar cu apă, să văd ce se întâmplă. După cinci minute, am scos-o repede, să nu fiu acuzat, Doamne fereşte, că m-am apucat de spălat bani.

– Cu tot scandalul ăsta legat de falimentul afacerilor mele, încep să mă consolez pe zi ce trece, gândindu-mă la marii făurari de fiare celebre, de la Gustave Eiffel până la Anghel Saligny. Dacă aş fi trăit pe vremea lor, ce afaceri am fi făcut împreună! Păi, numai cu vreo două camioane de nituri din turnul de la Paris transferate la podul de pe Dunăre mi-ar fi ieşit nişte comisioane de-a dreptul inoxidabile!

– Azi mă uitam în oglindă şi am constatat cu surprindere că am cam pus pe mine. “Mai du-te şi tu pe la sală, să tragi de fiare!”, mi-a aruncat, scurt, nevastă-mea. Uff, femeile astea, cum răscolesc ele cuţitul în punctul de rugină!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *