Poliţia Română este în strai de sărbătoare, după ce agentul principal Constantin Florescu, angajat în cadrul Serviciului de Poliţie Rutieră Iaşi, a fost premiat de Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru deosebita integritate şi, totodată, a fost propus pentru medalia “Crucea Uniunii Europene”, care urmează să-i fie înmânată de preşedintele Traian Băsescu.

Agentul principal Constantin Florescu, poreclit de colegi “comisaru’ Tică” sau “Parfum”, are 34 de ani, este căsătorit şi lucrează în poliţie de aproximativ şase ani. Dacă cineva i-ar fi spus, acum o săptămână, că se va transforma, dintr-un simplu agent, în vedeta poliţiei ieşene şi că va fi dat drept exemplu, la apelul de dimineaţă, la nivelul întregii ţări, “comisaru’ Tică” s-ar fi amuzat copios. “Parcă trăiesc o poveste, nici nu ştiu ce să zic… Acum două zile, stăteam în caniculă, vai de mama mea, şi opream tiruri la Gara Internaţională, iar acu’ mă sună toată lumea să mă felicite şi mi-au dat şi primă de la secţie, ca să mă tund şi să mă aranjez. <<O să apari la televizor, ai grijă cum te prezinţi>>, m-au atenţionat şefii”, îşi începe povestea, încântat, superagentul Tică.

Citiţi un interviu acordat, în exclusivitate, de eroul Poliţiei Române, din care veţi afla cum a refuzat el o mită care l-ar fi pus pe gânduri şi pe chestorul Liviu Popa.

–          Domnule agent principal, în primul rând felicitări pentru integritatea de care aţi dat dovadă.

–          Mulţumesc!

–          Povestiţi-ne cum s-a întâmplat.

–          Teoretic, am refuzat o mită de opş’pe mii de euro…

–          Şi practic?

–          Practic, n-am de ce să mint, eu nici acu’ nu ştiu prea bine cum am refuzat… Eram în tură, cu colegu’ Ilie, la Gara Internaţională. Eu am oprit un tir cu număr de Moldova, Ilie a tras pe dreapta unu’ de Bulgaria. Cum se întâmplă de obicei, amândouă aveau probleme cu actele. Aici fac o paranteză: noi bani, şpagă, nu luăm, se-nţelege.

–          Nu luaţi?

–          În mână? Niciodată. Asta era pe vremuri.

–          Pe vremuri se lua?

–          O, da…

–          Şi acum unde o luaţi?

–          Sunt multe variante. De exemplu, mai lasă şoferul o atenţie în maşină la noi, ca din întâmplare, aşa.

–          Unde lasă?

–          De exemplu, aruncă plicu’ între banchete. Pentru că, dacă vine vreun control, noi zicem că n-am ştiut că au fost aruncaţi bani acolo.

–          Şi dacă nu vine?

–          Dacă nu vine, mai îmi iau şi eu un LCD, sau un telefon şmecher, ceva…

–          Şi cum s-a întâmplat de tocmai acum aţi refuzat 18 mii de euro?

–          Cum să explic… Eu cu basarabeanu’ meu m-am înţeles. Pentru că avea probleme cu actele, am stabilit să-i bag un avertisment şi urma să treacă el pe la maică’mea, prin Moreni, când se întorcea acasă, ca să-mi lase acolo o atenţie.

–          Deci mergeai pe încredere.

–          Exact. Aveam încredere în el, că şi el mai avea nevoie de mine. Cooperare transfrontalieră, cum ar veni.

–          Aşa…

–          Ei, basarabeanu’ ca basarabeanu’, da’ ăsta oprit de Ilie, bulgaru’ deci, era nasol de tot. Avea burduşit tiru’ cu ţigări şi baxuri cu ulei, iar în acte scria mobilă. “Frăţioare, stai aşa, mâncaţi-aş gura ta”, zice Ilie, “că ăsta-i şarpe bătrân”. Şi mi l-a luat la înghesuială! După vreo zece minute, a venit cu el la maşină, unde eu completam o amendă la un cheag bătrân. Cheagu’ trecuse strada după capu’ lui, fără să se asigure. Nu i-ar mai strânge Dumnezeu pe toţi… Ei, au vorbit ei ce-au vorbit, Ilie cu bulgaru’, şi, la un moment dat, parcă am auzit un foşnet, ceva, în spatele scaunului, da’ n-am băgat de seamă, că am zis că-şi rezolvă Ilie treaba. Noi oricum facem jumate-jumate, aşa că nu stăm să urmărim ce şpagă iau eu sau el.

–          Deci bulgarul a dat banii după scaunul tău.

–          Exact. Numai că prostu’ era aşa speriat că, nu ştiu cum i-o fi aruncat, că o intrat adânc sub locu’ pasagerului.

–          Şi nu i-aţi găsit?

–          Da’ nici nu ne-a trecut prin cap să ne uităm, frate, că fii atent cum a fost faza. Bulgaru’ îi mai dăduse lu’ Ilie două mii, “la prima mână”, cum zicem noi. Da’ cine ştie ce mai transporta el acolo, că s-a speriat în aşa hal, încât a pulsat cu încă op’şpe…

–          Droguri?

–          Posibil…

–          Deci practic Ilie era mulţumit cu două mii şi nu se aştepta la mai mult.

–          Normal, suntem oameni.

–          Şi cine a găsit plicu’ cu bani?

–          Colegii care a urmat după noi în tură.

–          Şi ce-au zis?

–          Ne-au dat telefon. “Băi, handicapaţilor, v-aţi uitat punga cu bani în maşină!”, au zis. Eu ce să zic? Că şi-aşa ne avem rău cu ei. “N-am uitat-o, măi, boule! Luaţi-o voi, că noi avem destul”, le-am zis.

–          Şi ce-au zis?

–          Că nu se bagă, că au şi ei mersurile lor…

–          Şi?

–          … Ilie mi-a zis: “Ia-o, bre, tu şi cumpără o garsonieră la aia mică”.

–          Fetiţa?

–          Nu, n-am copii. E o gagică care o ţin eu la facultate în Iaşi. Mă-nţelegi tu…

–          Înţeleg.

–          Mersuri, frate 🙂

–          Bun, dar cum ai ajuns erou?

–          Păi ce să fac? Ştia deja prea multă lume de pungă, aşa că m-am mai sfătuit cu Ilie şi-am hotărât s-o dăm şefilor, să le zic că o lăsase unu’ la noi în maşină, drept şpagă probabil, şi că noi n-am văzut-o.

–          Şi ei ce-au zis?

–          Nu ne-au crezut, evident. Ne-au băgat direct la detectoru’ de minciuni!

–          Şi?

–          Am ieşit curaţi ca lacrima! Păi am spus adevăru’. Chiar n-am văzut-o.

–          Şi-acum eşti mândria Poliţiei Române.

–          Da, stima noastră şi mândria. E mişto, nu zic nu… Da’ sper să nu ţină prea mult toate astea.

–          Toate astea, care?

–          Astea cu medaliile, cu Crucea Uniunii, televiziuni, ziare, figuri.

–          De ce?

–          Păi dacă mă ţine ăştia vreo cinci-şase zile pe la televiziuni, prin Bucureşti, tu-ţi dai seama câţi bani pierd eu la stradă?