[nggallery id=10]
Foarte mulţi ieşeni îl cunosc în special după evoluţiile artistice din ultimii ani. În 2005, a ieşit la rampă cu hitul „Hai Băse!”, difuzat până la epuizare de cârcotaşi şi de Radio Kiss FM. A apărut la „Cronică”, la „Dănutz SRL” şi pe TVR 2. Are deja 3 albume scoase şi un al patrulea în pregătire. Pe Youtube îl găsiţi cu toate producţiile personale. A fost remarcat chiar de preşedintele Băsescu care a acceptat şi a apreciat tricourile oferite de Florin Turcu. S-a împrietenit cu mulţi artişti români iar „lipeala” cu şeful statului i-a fost făcută de fostul ginere, Bodo, solistul de la Proconsul. De altfel, Bodo şi Ioana Băsescu sunt cei mai mari fani ai lui. Puţini ştiu însă că Florin „Băse” a avut o viaţă suficient de chinuită. Copilăria şi-a petrecut-o într-o sărăcie lucie, în „ducele târg”, fiind nevoit mai tot timpul să se descurce de unul singur.
„Ţin minte că, la vreo 12-13 ani, vroiam să mă duc la un film şi nu aveam bani. I-am cerut tatei 100 de lei, însă nu mi i-a dat. Atunci, am cumpărat un tricou, am făcut un imprimeu – eram la Liceul de Artă la acea vreme – şi l-am vândut unui coleg. Aşa am câştigat banii de film”, povesteşte artistul ieşean.
Viaţă de artist
În Iaşi, cei mai mulţi îl ştiu de la Casa Studenţilor, ca mare dansator. S-a remarcat prin stil, a luat premii peste premii la festivalurile studenţeşti, secţiunea dans. Dar activitatea artistică adevărată şi-a început-o spre sfârşitul anilor ’80, la Bucureşti.
“Stăteam la Nord (n.r: Hotel Nord, actualmente “Ibis”). Eram acolo ditamai gaşca”, îşi aminteşte Florin „Băse” Turcu. Eram eu, Doru Octavian Dumitru, Cotabiţă, Daminescu, Vali Sterian – Dumnezeu să-l odihnească! – Ramona Bădescu, de care eu şi cu Baniciu făceam un mişto teribil. Iar pe vremea lui Ceauşescu cântau câte două piese: una românească şi una internaţională. Era obligatoriu să cânţi una din piese în româneşte. Şi nu mai ştiu ce fel de piesă cânta – Ramona avea vreo 20 de ani pe-atunci, vorbesc de ’87-’88 – ditamai calul, înaltă cât mine, un metru optzeci şi ceva înălţime. Ea era pe la jumătatea programului, că pe la început intrau majoritatea cioflingari din ăştia. Şi după aia veneau greii. Între grei, Baniciu era ultimul. Baniciu, de exemplu, a făcut într-un singur sezon, din toamnă până-n primăvară – în vremea lui Ceaşcă, reţine! – bani de şi-a cumpărat un apartament în Bucureşti. Le cânta la toţi de erau în cârciumă “Andri Popa”, după aia le cânta “Ţiganiada”, şi-atunci începeau ăştia s-arunce cu sutele. Şi erau mulţi românaşi plecaţi de mult pe-afară, prin State, prin Germania. Era fostul căpitan al naţionalei de polo, Ilie Slăvei, care era în Germania şi-şi luase cetăţenie cu azil politic, pe vremea lui Ceaşcă. Băieţaşi de prin America… Şi când începea să le cânte la ăştia “Country rock, take me home”, ştii cum se-aşezau ăştia cu capul pe masă!? Plângeau şi scoteau sutele din buzunar! La sfârşit, când termina de cântat Baniciu nu se puteau adunau banii cu mâna. Toată scena era acoperită de sute din alea albastre cu Bălcescu. Venea femeia de serviciu cu mătura şi făraşul de aduna banii”.
Revoluţia… la Jilava!
Revoluţia l-a prins în Bucureşti. Şi l-a prins atât de bine încât a ajuns şi la Jilava.
„În urmă cu 21 de ani, pot spune că m-am născut a doua oară. Atunci, făceam naveta la prânz, Piaţa Romană, pe 21 decembrie, şi, seara, la Intercontinental. Când s-a lansat măcelul şi-au început lacrimogenele, apoi să sfârâie gloanţele pe la cur, veselie mare, şi… dă-i jos spre Piaţa Unirii, cu puloverul tras pe nas că plângeai de usturime. Şi, când au venit băieţii cât casa, de doi metri, cu căşti, m-am împleticit pe-acolo. Naiba m-a pus să intru în pasaj la Unirea. Doream să ies înapoi, că nu mai aveam aer să mai respir. Când ies, dau peste vreo 20 de mascaţi. Unde naiba să ies?! Încerc să o fac spre Lipscani, pe Blănari, să mă duc pe-acolo. Dar m-am ales cu un pat de puşcă-n tâmplă. Am aflat după vreo săptămână că am fost dus la Miliţia Capitalei, în subteran, că nu mai era loc de ăia care-i adunaseră după-amiază, la Romană. M-am trezit din comă pe la trei, trei fără un sfert dimineaţa. Am ajuns cu brăţările legate de mâini la Jilava. Aveam pe spate, nu vânătăi, aveam crampoane militare! La Jilava, într-o celulă de trei metri pe patru eram 78 de inşi. Ne-au numărat dimineaţa. A intrat un sergent major, s-a urcat pe scaun şi-a-nceput: un-doi trei, patru… 78. Ca sardelele eram. Noroc c-a fugit Ceauşescu, că dimineaţă ne chemase la o comisie. Numele, prenumele, unde locuiţi! Acolo. Locuiţi cu părinţii? Nu. De unde eşti? Din Iaşi. Bun, adresa părinţilor. De ce pana mea îmi cer ăştia adresa părinţilor, m-am întrebat? Ca să-ţi trimită înştiinţare acasă, precum că ne-am pierdut nu ştiu cum şi să trimită corpurile. Era ideea să ne dea în bilă pe la şase seara. Se vehicula deja în pârnaie că ni se pregătea o surpriză mortală. Noroc că a fugit Ceauşescu şi au venit de ne-au dat drumul ai noştri!”
Revoluţionar doar în sufletul de artist
În aprilie 1990, a părăsit ţara pentru 14 ani. A avut succes ca şi coregraf în Italia, unde, de altfel, a câştigat un premiu important cu trupa pentru cel mai bun spectacol din Peninsulă. S-a reîntors acasă şi… atât. N-a putut să nu vadă că numele său fusese şters din arhivele de la Jilava şi că, în loc, apăruseră numele unor securişti şi ale unor rude de torţionari din Penitenciar. El nu are certificat de revoluţionar pentru că, aşa cum i s-a spus, perioada de depunere a documentelor a expirat.
„Legea a ieşit pe 1 decembrie 1990. Eu, în aprilie acelaşi an, am plecat cu contract afară. Am venit abia în 2003 şi n-am ştiut de măgăria asta. Când am venit definitiv în ţară, în 2004, am făcut memoriu la Guvernul Năstase, la SSPR. Mi s-a dat un răspuns ca la proşti. Eu le-am spus că am fost plecat şi am întrebat cui pot să mă adresez ca să primesc o derogare, cu titlu tardiv, ca să primesc certificatul de revoluţionar. Mi s-a răspuns că, eh, dosarele au fost băgate până pe 13 mai 1997, aşa că degeaba mai încerc. În 2004 a căzut guvernul Năstase, am făcut memoriu la Tăriceanu. Zero barat, răspunsul şi de-acolo. Nimic, de nici o culoare. Am făcut şi la Preşedinţie. La consilierul Pişcociu. Mi s-a răspuns că iau în considerare, actele anexate etc. Am făcut hârtie şi la Penitenciarul Jilava. Noi, când am ajuns acolo, ne-au scris ăştia pe un caiet. Eu aveam la mine atestatul de coregraf. Aveam ţigări, nu ştiu mai ce. Ceasul… dar caieţelul ăla a dispărut. Au şters numele noastre şi şi-au trecut neamurile lor. Şi-au luat certificate ei după aia. La Penitenciar mi-au răspuns că nu mai sunt trecut”.
Astăzi, pe „Băse” al nostru îl întâlnim în fiecare seară în PUB 25, în „Tudor Vladimirescu”. După două operaţii de hernie, nu mai dansează ca altădată, însă, din când în când, nu se poate abţine şi le mai arată celor prezenţi că bâţâiala nu acelaşi lucru cu arta dansului. Şi, pe bune, merită să-l vedeţi!