Remus Vulpescu, încercând să deblocheze roţile garniturii Fortus, trasă deja pe linie moartă

Colosul Fortus, fostul Combinat de Utilaj Greu din Iaşi, a mai primit o proptea la picioarele-i de lut, fiindu-i prelungită agonia printr-un plan de reorganizare aprobat de Comitetul Creditorilor. Administratorul special al Fortusului a fost numit Remus Vulpescu, un personaj care s-a plimbat prin tot soiul de posturi cheie din industria românească. Recent, acesta a făcut o vizită la Iaşi, prilej cu care şi-a notat câteva impresii culese din halele defunctului CUG.

Am ajuns noaptea târziu în mica aşezare Fortus. Întunericul cuprindea totul în jurul meu. Conductorul trenului mi-a aruncat bagajul pe geam, după care şi-a făcut cruce şi a început să muşte înspăimantat dintr-o căpăţână uriaşă de usturoi. Locomotiva a şuierat precum urletul unui lup şi a dispărut în noapte. În faţa mea, pe cerul pământiu, se profila gigantica clădire a Fortusului, cu halele imense risipite ca tentaculele unei caracatiţe adormite. Cu gulerul ridicat peste obrajii şfichiuiţi de un vânt tăios, m-am îndreptat spre o lumină palidă ivită la una dintre ferestrele mari cât un calcan de bloc. Uşa unei gherete s-a deschis brusc, îngheţându-mi sângele în vine. Dinăuntru a ieşit o creatură stranie, cu braţele ca nişte arbori cotiţi şi o claie de şpan pe capul de strung. Mi-a rânjit cu o salbă de roţi dinţate şi m-a întrebat dacă nu cumpăr un transformator toroidal. I-am spus că sunt noul administrator al întreprinderii şi că nimic nu iese pe poarta unităţii fără ştirea şi voia mea. În secunda următoare, m-am pomenit legat de o maşină de alezat şi frezat cu ax orizontal. Uşa halei a culisat scârţâind, lăsând să se apropie de noi mai multe umbre care se târau pe pereţi. I-am recunoscut cu groază pe celebrii Şterpilieni, cea mai temută organizaţie de şterpelit piese din halele industriale, formată din muncitorii care au dezvoltat mutaţii genetice deosebite, reuşind astfel să se plieze şi să se strecoare prin orice tip de suprafaţă sau orificiu. Monstruoşii mutanţi s-au apropiat de mine şi m-au adulmecat din cap până-n picioare. Mi-au luat brăţara ceasului, blacheurile de la pantofi şi capsele de la geacă. Apoi m-au dezlegat şi s-au îndepărtat grăbiţi, scoţând sunete bizare, de parcă cineva ar fi rostogolit un sul de sârmă ghimpată pe o foaie de tablă. Am reuşit să fug până la prima secţie de poliţie. Agentul a fost amabil. M-a ascultat şi m-a servit cu ceai fierbinte. Din neatenţie, am vărsat lichidul peste mâna cu care îmi nota declaraţiile. În nici două minute, a început să ruginească şi să se mişte prin secţie ca un robot dezarticulat, până când a căzut şi s-a desfăcut în zeci de bucăţi. L-am băgat în valiză şi l-am dus la REMAT. Asta e, măcar să-mi scot banii de drum la Iaşi.

1 comentariu

Lasa comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *