Fiecare oraș are, ascunse printre blocuri sau, dimpotrivă, în văzul lumii, sedii ale unor instituții de care fie nu poate spune nimeni că ar ști cu ce se ocupă, fie, deși este evident ce fac, puțini știu de ce le cheamă așa sau ce le deosebește de altele la fel. Am vorbit noi cândva de Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor, instituție care face parte evident din prima categorie. În a doua am putea include așa-numitele spitale departamentale. În Iași avem două: cel Militar și CFR. Ce-i cu ele? Ce le face altfel decât celelalte spitale și cui folosesc?

Preferat de nomenclatură
Spitalul Militar este cunoscut, măcar din vedere, de mai toți ieșenii. Își are sediul în fosta Școală pentru Fii de Militari, instituție cu statut de liceu militar. După desființarea lui în 1948, pe scheletul liceului, în școala propriu-zisă și în căminele internat unde erau cazați elevii, a fost înființat Spitalul Militar. În principiu, el era destinat strict soldaților, fiind specializat pe răni și boli specifice acestora. Avea secție de arși pe când alte spitale doar visau la așa ceva, de exemplu, ca și medici specializați pe efectele gazelor de luptă sau ale armelor biologice și atomice. În 1986, după explozia de la Cernobîl, pilulele de iod necesare pentru prevenirea efectelor radiațiilor de aici au provenit. Caracterul său de structură cu circuit închis și calitatea deosebită a cadrelor medico-militare care lucrau aici l-au făcut să fie preferat de nomenclatura politică a vremii, ca și de membrii Securității. Doar nu era ca tovarășul secretar PCR să fie internat în același spital cu un pârlit de profesoraș, nu? Că în alt spital ar fi avut oricum salon separat, bine, dar dacă se întâlnea cu proful ăla pe hol, la o țigară? Nu-și strica ștaiful? Iar cum războaie n-am mai avut după înființarea spitalului, „clienții” acestuia au ajuns să se numere mai ales din rândurile protipendadei de partid și de stat şi, normal, a militarilor.

Profil
„Clientela” selectă și pretențiile acesteia au făcut din Spitalul Militar o unitate de elită înainte de 1989, cu clinici diverse, mult peste necesarul strict al armatei. Unui soldat nu-i folosea la nimic ginecologia, de exemplu. Profilul spitalului avea să reprezinte însă o piatră de moară legată de picioarele sale după 1989. Securitatea, cu trupele ei speciale, a fost desființată, nomenclatura a cam dispărut, iar armata a fost drastic micșorată numeric. Alături de celelalte 9 spitale de profil din țară, cel militar de la Iași a rămas aproape fără obiectul muncii. Sau, în orice caz, cu unul redus la minim. Puțini militari mai ajung să se interneze, pentru că puțini au mai rămas în Iași. Iar soldați de prin alte țări, nu prea ajung. Au trecut prin România anul trecut niște soldați ucraineni răniți în luptele din zona Crimeei, dar sunt prea puțini pentru a face spitalul rentabil doar îngrijind soldați.

Probleme
Acest lucru a forțat spitalul să deschidă noi specializări și să iasă pe piața serviciilor medicale, folosind ca atu renumele medicilor săi. Prețurile relativ reduse pe care le practică sunt un avantaj. Existența unei case de asigurări distincte de cea națională, CASAOPSNAJ, un alt avantaj. Casa de asigurări a MApN nu se ocupă decât de zece spitale, nu de peste 400, precum CNAS. Subordonarea față de MApN a reprezentat însă un dezavantaj major. Ministerul nu are bani nici să reechipeze ca lumea armata, darămite să investească în spitalele sale. Echipamentele învechite în bună parte și clădirile în care funcționează Spitalul Militar, vechi și șubrede, îl trag în jos.

“A doua armată”
Mai bine stă al doilea spital departamental din Iași, amplasat în apropierea celui Militar, dar pe partea cealaltă a străzii: spitalul CFR. Înainte de 1989, existența lui era de la sine înțeleasă, ca și a celui similar din Pașcani. La urma urmei, CFR-iștii erau denumiți, propagandistic, „a doua armată a țării”. Nu degeaba, pentru că numărul lor, de un sfert de milion, era comparabil cu efectivele armatei, pe timp de pace.

Decent
Spitalul CFR a fost pluridisciplinar de la bun început. Firește, avea în plus față de un spital obișnuit secția de recuperare și cabinetele pentru bolile profesionale specifice angajaților de la căile ferate. În rest însă, era un spital ca oricare altul. Asta l-a făcut ca înainte de 1989 să nu fie din cale-afară de căutat. Era la fel de sărac ca celelalte, iar medicii nu erau aleși pe sprânceană. A suferit și după 1989, fiind ba în subordinea Ministerului Transporturilor, ba în cea a Ministerului Sănătății. Și, știți prea bine, copilul cu două moașe moare de foame. La fel, cel care ba e în grija unei doici, ba în cea a alteia. De vreun deceniu, totuși, a rămas pe loc, ceea ce i-a conferit stabilitatea de care avea nevoie. Așa, s-a putut face și un plan de investiții pe termen lung și a putut fi sâcâit un singur ministru pentru a da bani. Ca urmare, și dotările spitalului au devenit altele, iar acum spitalul CFR a ajuns o unitate sanitară decentă. Doar numele i-a mai rămas din ce era înainte. Dacă ar fi să mai trăiască doar din tratamentele administrate CFR-iștilor și familiilor acestora, ar muri de foame.